Efeseni 2:3

Când trăiam în voia firii
N-aveam părtășii sfințite.
Nu aveam darul rodirii
De pe calea mântuirii
Cu nădejdi înveșnicite.

N-avem bucurii de sus
Când ne frământăm cu firea
Și ni-e gândul mereu dus
La ce nu avem de-ajuns,
Răscolind nemulțumirea.

N-avem har în rugăciune
Când venitul ne frământă.
Când mintea este-n acțiune
Mult cu lucruri de prin lume
Și nu tânjim spre-o viață sfântă.

Nu sunt vorbele sărate
Când cugetu-i stresat de fire.
Și poveri nenumărate
Cu gunoaie și cu cioate
Ne apleacă-n ațipire.

Nu suntem lumină-n lume
Când folosul nost’ tronează.
Și-apoi facerea de bine
Mai pe urmă, dacă vine,
La o următoare fază…

Nu suntem pe temelia
Stânci sfinte de granit
Când ne clatină urgia
Și ne strică bucuria
Vântul care a venit.

Când trăim doar pentru fire,
Nu spre slava Celui Sfânt,
Putem cădea în amăgire
Ne veghind înspre sfințire,
Prea legați de-acest pământ.

Când ne arde-n suflet dorul
De-a trăi neprihăniți,
Ne va cerceta fiorul
Care curge din izvorul
Ce-i adapă pe cei sfinți.

Când ni-e sufletu-nsetat
După-a Lui neprihănire,
Stăruim cu El la sfat,
Ne rugăm neîncetat
Să nu cădem în ațipire.

Când avem a Lui iubire
Jugul este mai ușor.
Ne silim s-avem rodire
Pentru sfânta mântuire
Și când trecem prin cuptor.

Când Scriptura e-ndreparul
Vieții noastre pe pământ,
El ne mângâie cu harul
Să putem urca Calvarul
Cu nădejde și avânt.

Fie Sfântul Tău Cuvânt
Pentru noi întotdeauna
Sfântul nostru crezământ
Ce ne ține-n legământ
Până vom primi cununa!
Amin.
(Joi, 29 august 2024)