7 Octombrie: „Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre.” (Isaia 1:14)
Cum poate să urască Dumnezeu ceva ce tocmai El a poruncit? Dacă ar fi vorba de o invenție umană, ar fi de înțeles, dar nu și atunci când este vorba de porunca lui Dumnezeu. Oare nu suntem martorii manifestării unui capriciu? Nicidecum. Ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său se cuvine să fie respectat. Așa a fost sub Vechiul Legământ, la fel este și sub Noul. Însă, sub ambele legăminte, păcatul poate transforma orice jertfă în obiectul urii lui Dumnezeu.
Un soț necredincios îi poate oferi soției sale cadouri scumpe și deosebite, dar, dacă este o femeie onorabilă, ea le va urî. În ochii ei, darurile vor fi doar înlocuitori ieftini a ceea ce trebuia de drept să primească, dragostea neputând fi înlocuită cu nimic. Poporul Israel credea că Îi aduce jertfe grozave Domnului, fără să se gândească că El nu putea fi cumpărat. Când oamenii lui Dumnezeu trăiesc în păcat, El urăște orice fac ei în alte privințe. Ar fi îngrozitor ca un pacient care suferă de o boală mortală să se ocupe tot timpul de neajunsuri minore și să se consoleze cu gândul că medicul îl vizitează regulat.
Tot așa este și în relația noastră cu Dumnezeu. În primul rând, fundamentele acestei relații trebuie să fie în ordine, iar acest lucru se întâmplă doar dacă credința în Isus a condus deja la ruperea de păcat. Așadar, chemarea Domnului răsună: „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.”
Viața de sfințenie începe și continuă sub sângele curățitor. Sângele nimicește păcatul și ne eliberează în același timp de puterea acestuia. Cuvintele de la cruce rup lanțurile păcatului. Adevăratul har al lui Dumnezeu face ca rămânerea în păcat să fie de nesuportat. Dacă trăiești în împărăția iertării păcatelor cu ură față de păcat, slujirea ta este plăcută lui Dumnezeu și sărbătorile tale se desfășoară în sinceritate; mai întâi aici jos, iar mai apoi în veșnicie.
Devoțional zilnic din „Un singur lucru trebuie”, de Hans Erik Nissen.