Doamne, sunt eu, un simplu rob.
Din inima ce Tu mi-ai dat,
A mai rămas un singur ciob,
Căci restul rând pe rând s-au spart.

N-am observat și nu știu cum...
Am încercat să le lipesc.
Dar am rămas pierdută-n drum
Și n-am știut cum să iubesc.

Te rog acum, ultima dată
Mai vin cu-aceeași rugăminte:
Repară Tu, o, Sfinte Tată
Și leagă-mi rănile, Părinte.

Doamne, sunt eu... o umbră doar
Lumina iar m-a părăsit
Sau soarele, involuntar,
În noapte fiind, m-a ocolit.

Dar dorul de lumină crește,
De raze calde, arzătoare.
Lumina Ta mă copleșește.
Înfrigurat, privesc spre Soare.

Doamne, sunt eu... doar o frunză
Căzută din vârf la pământ.
La umbra pomului ascunsă,
Simțind doar adieri de vânt.

Uneori, sunt luată-n zbor,
Și mă pierd, dusă departe.
Alteori, m-aștern ușor
Și-aștept vântul să mă poarte.

Doamne, sunt eu... trestia frântă.
Pe lângă mal m-am rătăcit.
Iar apele mă înspăimântă,
M-au înecat și-nvăluit.

Dar Tu, nici trestia n-arunci,
Mâna Ta nu mă părăsește.
Cu Tine și-n ape adânci,
Trestia frântă doar plutește.

Doamne, tot eu sunt... doar un fum.
Atât mi-e tot ce a rămas.
Rătăceam singură-n drum,
Depărtându-mă pas cu pas.

Cândva în mine-ardea un foc,
Îngrijorările l-au stins.
Când Ți-am făcut Isuse loc,
Focul inimii-ai reaprins.

Doamne, sunt eu... iar vin la Tine,
Să-Ți mulțumesc că mi-ai răspuns.
Prin ce trăiesc, o văd prea bine:
Doamne, ești Tu... și mi-e de ajuns.