Isus Hristos este radical diferit de toți ceilalți întemeietori de religii. Calitatea morală a învățăturilor lui Isus Hristos (cuprinse în două mari porunci: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră și să ne iubim aproapele ca pe noi înșine) este incomparabilă. Modul în care Isus Hristos și-a trăit viața (în sfințenie, fără păcat) este inaccesibil naturii umane care, în esență, este păcătoasă. Toți ceilalți lideri religioși au avut, ca orice om, greșeli, neajunsuri, imperfecțiuni. Apoi, atitudinea lui Isus Hristos față de problemele și suferințele oamenilor este unică. Buddha ne-a spus că noi nu putem percepe realitatea cu rațiunea noastră și că, pentru a scăpa de suferință, trebuie să pătrundem dincolo de rațiunea noastră, detașându-ne de realitate, prin meditație. Krishna a susținut că ne merităm soarta, deoarece suferințele noastre sunt rezultatul karmei adunate în viețile anterioare. Mahomed ne-a sfătuit să nu ne împotrivim voii lui Allah, pentru că oricum acesta va face ce dorește. Dar Isus Hristos nu s-a limitat la niște sfaturi sau la un set de reguli morale. El a luat problemele noastre asupra Lui, a suferit pentru păcatele noastre, s-a identificat cu rasa umană prin suferință. Pe de altă parte, Isus Hristos a biruit cel mai mare dușman al rasei umane, și anume moartea. Mormintele lui Mahomed, Buddha și Krishna sunt ocupate, în timp ce mormântul lui Isus Hristos este gol. Învierea lui Isus Hristos este un eveniment ancorat în realitate și în istoria omenirii. Acesta are autoritate asupra vieții și morții pentru că, spre deosebire de ceilalți lideri religioși, care sunt simpli oameni, El este Dumnezeu. Nimeni nu poate fugi de Isus Hristos, pentru că El și-a pus amprenta asupra istoriei omenirii într-o așa măsură încât a împărțit-o în două părți. Noua eră începe odată cu nașterea Lui. Isus Hristos nu a avut servitori, dar L-au numit Stăpân. Nu a absolvit vreo școală de prestigiu, însă a fost considerat Învățător. Nu a folosit medicamente ca să-i trateze pe oameni, dar a fost numit Vindecător. Deși nu a avut armată, regii lumii se temeau de El. A intrat în istorie într-un mod umil și a copilărit într-un loc necunoscut. Nu a parcurs distanțe mari în timpul lucrării Sale. Cu toate acestea, El este prezent în fiecare colț al pământului, la peste două milenii de la nașterea Lui. Nu a comis vreo crimă, însă a fost crucificat. Nu a avut armate sau arme sofisticate, dar a cucerit întreaga lume. A fost îngropat într-un mormânt bine păzit de soldații romani, și totuși El trăiește!

          Filmul „Ultimul Împărat” [1] îl prezintă pe copilul încoronat drept ultimul împărat al Chinei, trăind o viață de lux - înconjurat de mulți slujitori. Dacă făcea vreo năzbâtie, altcineva era pedepsit în locul lui. Pentru a-i dovedi acest lucru fratelui său, tânărul împărat a spart un vas. Prin urmare, unul dintre slujitorii săi a fost bătut. Însă principiile creștinismului sunt în opoziție cu această mentalitate primitivă. În creștinism, pentru greșelile slujitorilor a plătit Regele universului.

Bibliografie:

[1] Dr. Bob Smith: întâmplare repovestită în Ernest Kurtz, The Spirituality of Imperfection, New York, Bantam, 1994