— De ce nu te însori, omule? Nu ți-e milă de copiii ăștia? arătă spre cei care în urma celor încasate încercau să facă ceea ce trebuia să fie gata de mult. Muncesc de dimineața și până seara și tot nimic nu se vede, dacă nu este cine să-i îndrume. Și fete poți găsi, dacă nu vrei să te încurci cu vreo văduvă ca tine… Ce stai așa? Nu vezi că te usuci pe picioare, împărțindu-te în șapte? Au trecut aproape doi ani de când a trecut din viață Măriuca, cât vrei să mai stai așa?

     Mai continuă așa amintind câteva nume care se mai aminteau în preajma lui.

     Tudor tăcea cu capul plecat. Toate acestea i le-au mai spus și alții, și uneori îi veneau în minte de la sine când trebuia să se mai dosească de colegi pentru ca să nu se iște iarăși discuții pentru că el mânca mereu hrană rece la lucru pe când ceilalți încălzeau ce le puneau nevestele în geantă sau când vedea casa întoarsă pe dos și în alte multe situații.

     În spatele surorii Catrina, se ivi capul blond al Taniei. Ea auzi ultima parte a celor spuse de vecina lor și, surprinzător pentru ei, cu glas tare spuse răspicat:

— Mătușă, femei or fi destule, dar mămică e una singură…

     Și rușinată de îndrăzneala ei, făcu stânga-mprejur, înainte ca și sora Catrina să se întoarcă rezemându-se în toiag, mormăind ca pentru sine:

— Da, faceți și voi cum vă va ajuta Dumnezeu…

     În seara aceea, s-au adunat cu toții la rugăciune, cum de altfel obișnuiau când nu erau prea prinși cu treburile. Lipsea doar Alin care era la școală la oraș. După ce au cântat și s-au rugat, Tudor, tot tușind dregându-și vocea, privindu-i pe rând, le spuse:

— Copii, mămica a plecat de mult la Domnul Isus. Pentru voi este destul de greu să vă descurcați cu toate. Eu aștept ziua când mă voi întâlni cu ea și vom fi iar împreună acolo la Domnul, dar pentru ca voi să fiți mai ușurați ați vrea să vă aduc o altă mămică?

— Nuu… răspunseră într-un glas Tania, Viorica și Lică.

— Nu, nu… adăugară și cei mai mici.

     Ochii lui Tudor s-au umezit. I-a cuprins pe toți și au stat așa câteva clipe, după care au început să discute despre lucrurile care trebuiau făcute în lipsa unei mămici. Viorica, cea care deseori lăsa treaba pentru joacă, spuse deodată:

— Tati, eu de-acum sunt mare. Nu-mi mai trebuie joacă… O să-mi fac treaba…

     Apoi o privi pe Tania și s-au cuprins amândouă.

— Și eu o să ascult de Tania și n-o să-i mai fac zile fripte, adăugă cu glas spășit Lică.

     Într-adevăr ziua aceea a fost hotărâtoare pentru casa lor, dar voința unor copii n-a putut înlocui îndemânarea unei mămici, și probleme au mai fost încă multe.