La sfârșitul lunii ianuarie 1550, la Lier, în Brabant, și-au dat viața pentru credință patru creștini evlavioși, pe nume Govert, Gillis, Mariken și Anneken, care fuseseră prinși fără violență, ca niște oi duse la tăiere. Când au fost aduși în fața consiliului și interogați cu privire la credința lor, ei au făcut o mărturisire sinceră și neîndoielnică. Atunci executorul judecătoresc a spus: „Stați aici ca să vă apărați?"

Govert a răspuns: „În ceea ce privește credința mea, am mărturisit-o de bunăvoie și nu mă voi întoarce la alta; chiar dacă îmi va costa viața, voi rămâne la ea."

Îndată li s-a citit edictul imperial, iar executorul judecătoresc i-a întrebat dacă au înțeles conținutul acestuia.

Govert a spus: „Dumnezeu ne-a poruncit prin Hristos, așa cum este scris în capitolul al șaisprezecelea din Marcu, că toți cei care vor crede și vor fi botezați vor fi mântuiți, iar cei care nu vor crede vor fi osândiți; dar împăratul, în judecata sa oarbă, a poruncit ca oricine va fi botezat pe temeiul credinței sale să fie omorât fără milă. Aceste două porunci se împotrivesc una alteia; pe una dintre ele trebuie să o părăsim; dar fiecare ar trebui să știe că suntem datori să păzim porunca lui Dumnezeu; căci, deși Satana ne înfățișează ca eretici, noi nu lucrăm împotriva cuvântului lui Dumnezeu."

Când au fost conduși la tribunal, Govert le-a spus preoților: „Lepădați-vă de hainele lungi, îmbrăcați-vă în sac, presărați cenușă pe capetele voastre și pocăiți-vă, ca cei din Ninive."

La tribunal, executorul judecătoresc l-a întrebat dacă nu dorește vreun hatâr.

El a răspuns: „Nu-ți voi cere hatârul tău; căci ceea ce nu pot face singur îmi va da Dumnezeul cel Preaînalt."

Executorul judecătoresc i-a spus și Annekăi: „Nu dorești vreun hatâr, înainte de a se pronunța sentința împotriva ta?"

Ea a răspuns: „Voi cere hatârul lui Dumnezeu, cetățuia mea."

Mariken, o bătrână de șaptezeci și cinci de ani, a fost întrebată dacă vrea să-și mărturisească păcatele în fața preotului.

Ea a răspuns: „Îmi pare rău că mi-am mărturisit vreodată păcatele la urechile muritoare ale preoților."

Văzând câțiva frați, Govert și-a întors fața și i-a mângâiat cu bucurie, spunând printre altele: „Mă rog lui Dumnezeu ca și voi să fiți astfel întemniţați pentru slava Lui, așa cum sunt eu acum."

Executorul judecătoresc a spus cu asprime: „Taci, căci predicile tale nu au nicio valoare aici."

„Domnule executor judecătoresc," a spus el, „nu rostesc decât cinci sau șase cuvinte, pe care Dumnezeu mi le-a dat să le spun; îți pricinuiește aceasta atâta durere?" Și când poporul a murmurat din această pricină, el a spus: „Aceasta a fost mărturisit încă din vremea dreptului Abel, că cei drepți au îndurat ocara; de aceea să nu vă mirați." Cei doi slujitori care stăteau lângă el au spus: „Nu trebuie să vorbești; executorul judecătoresc nu îngăduie aceasta; deci, taci."

Îndată Dumnezeu i-a închis gura, ceea ce i-a întristat pe mulți. Gillis nu a fost interogat și nu a spus absolut nimic; dar au fost duși înapoi în închisoare, unde s-au bucurat împreună și au cântat: Saligh is den man, en goet geheeten; și, de asemenea, Psalmul patruzeci și unu. Executorul judecătoresc a intrat apoi în închisoare și l-a întrebat pe Govert dacă s-a gândit la această chestiune; la care el a răspuns: „Dacă nu te pocăiești, pedeapsa lui Dumnezeu va veni peste tine." Executorul judecătoresc s-a uitat pe fereastră și a spus: „Oare Dumnezeu va osândi toată această mulțime de oameni?"

Govert a răspuns: „Ți-am vestit Cuvântul lui Dumnezeu; dar nădăjduiesc că sunt totuși oameni aici care se tem de Dumnezeu?"

Executorul judecătoresc s-a întors apoi către Anneken și a întrebat-o ce are de spus în privința aceasta.

Ea a răspuns: „Domnule executor judecătoresc, de două ori am fost mult cinstită în acest oraș: când m-am căsătorit și când soțul meu a ajuns conducătorul cetății; dar niciodată nu am avut o bucurie care să nu piară, așa cum am acum."

Pe drumul spre moarte, Govert a rostit o îndemnare aleasă, mustrând hulele rele, și a spus: „Să știți că nu murim pentru furt, crimă sau erezie, ci pentru că ne căutăm o moștenire cu Dumnezeu și trăim după Cuvântul Său."

Călăul i-a poruncit să tacă, dar el a spus: „Lasă-L pe Dumnezeu să fie cu mine puțin; pocăiește-te, căci viața ta este scurtă."

Un frate a spus atunci: „Dumnezeu te va întări."

„O, da," a spus el, „puterea Duhului Său nu slăbește în mine."

Călugărul a încercat să vorbească cu Mariken, dar Govert a spus: „Du-te de la noi, înșelătorule, la ai tăi, căci noi nu avem nevoie de tine."

Intrând în ring, Govert le-a spus slujbașilor breslei: „Cum stați aici cu bâte și ciomege? Astfel au stat evreii când L-au dus pe Hristos la moarte; dacă ne-am fi temut de aceasta, am fi fugit la timp."

Atunci au îngenuncheat împreună și s-au rugat, după care s-au sărutat. Anneken a început îndată să cânte: „În Tine, Doamne, îmi pun nădejdea." Ps. 71:1. Slujitorii i-au spus să tacă; dar Govert a spus: „Nu, soră, continuă să cânți," și a cântat împreună cu ea. Înfuriat de aceasta, executorul judecătoresc a chemat un slujitor și i-a șoptit ceva la ureche. Acesta a mers la ajutorul călăului, care, primind porunca, i-a pus îndată un căluș lui Govert; dar acesta din urmă își ținea dinții atât de strâns închiși, încât călușul nu l-a împiedicat prea mult, și a spus râzând: „Aș putea cânta cu ușurință și cu călușul pus; dar Pavel spune: Cântați în inima voastră lui Dumnezeu." Ef. 5:19.

Călăul, spre a o umili, a pus-o pe Anneken să stea în cămașa de corp. Un slujitor l-a întrebat pe Gillis dacă nu cumva vede printre cei prezenți vreunul dintre oamenii săi. Gillis a răspuns: „Nu știi de nimic altceva cu care să ne chinuiești?" „Ce spune?" a întrebat Govert. „Întreabă de frații noștri," a răspuns Gillis. Govert a spus: „Chiar dacă aș putea număra douăzeci, nu aș pomeni nici măcar unul. Credeți că, omorându-ne, puteți înăbuși Cuvântul lui Dumnezeu; dar dintre cei care aud și văd aceasta, vor ieși încă sute." Stând în fața rugului, a spus: „Îndreptați-vă căile și pocăiți-vă, căci după aceasta nu va mai fi timp pentru pocăință." Un slujitor care avea o sticlă de vin i-a întrebat dacă doresc să bea. Govert a spus: „N-avem nicio dorință pentru vinul vostru fad; căci Tatăl nostru ne va da vin nou în împărăția Sa veșnică." Mat. 26:29. Când s-a crezut că bătrâna fusese strangulată la stâlp, ea a început să cânte un imn în cinstea Mirelui ei; auzind aceasta, Anneken, din dragoste arzătoare, a cântat împreună cu ea. Când au stat cu toții în fața stâlpilor, fiecare cu o curea în jurul gâtului, și-au zâmbit și s-au dat din cap unii altora, salutându-se și mângâindu-se cu dragoste, și încredințându-și sufletele în mâinile lui Dumnezeu, au adormit în Domnul și au fost arși.

Notă

Istorisirea de mai sus a fost preluată din Oglinda Martirilor, volum dat la tipar în 1660 de Thilemann J. van Braght și aflat în prezent în domeniul public. Publicarea nu are drept scop susținerea doctrinelor celor menționați — adesea nedocumentate —, ci doar valoarea de document istoric a suferințelor și a jertfei celor ce au ales să-L urmeze pe Hristos, fără a-și cruța viața. Mai multe mărturii din Oglinda Martirilor se găsesc pe https://anabaptisti.ro, iar materiale gratuite dedicate unei ucenicii autentice în Hristos, spre asemănarea cu El, pe https://www.cuvantcurat.ro.