Dumnezeu își arată gloria prin unii oameni care se nasc cu dizabilități. Este cazul orbului din naștere (menționat în Ioan 9:1-41), care s-a născut așa nu pentru că ar fi păcătuit părinții lui, ci pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (în acest caz discutăm de vindecarea orbului).

          Prietenii lui Iov au crezut că patriarhul este pedepsit de Dumnezeu, pentru anumite păcate pe care le-a comis. Dumnezeu s-a mâniat foarte mult pe ei din această cauză. Puțini oameni au „meritat” să sufere mai puțin decât Iov. Paradoxal, puține persoane au suferit mai mult decât el (și-a pierdut întreaga avere, i-au murit toți copiii și apoi a fost lovit de o boală cruntă, care îl chinuia zilnic). O temă adâncă a cărții lui Iov, dincolo de suferință, este doctrina libertății umane. Iov a trebuit să îndure suferințe pe care nu le merita, pentru a arăta că Dumnezeu este interesat de dragostea acordată în mod liber. Diavolul susținea că Iov îi era credincios lui Dumnezeu din cauza condițiilor bune de viață de care beneficia. Cu alte cuvinte, Diavolul credea că Iov era condiționat să-L iubească pe Dumnezeu, deoarece Acesta îi dăduse multe binecuvântări. Prin aceste presupoziții, Satan ataca direct caracterul lui Dumnezeu. Practic, el spunea că Dumnezeu nu merită să fie iubit pentru ceea ce este El și că toți credincioșii care Îl urmează o fac în mod interesat. Reacția lui Iov, când toate favorurile îi sunt luate, confirmă că Dumnezeu poate și merită să fie iubit necondiționat.

          Dumnezeu a îngăduit suferința în viața lui Iov nu pentru că l-a pedepsit, ci tocmai pentru că l-a iubit și a dorit să-i ofere șansa de a-L întâlni în față pe Creatorul universului. Înainte de a fi pus la încercare, Iov avea o părere bună despre propria persoană. Eu nu susțin că patriarhul era în totalitate în eroare. Chiar Dumnezeu l-a lăudat în fața întregului univers (Iov 1:1 8). Dar bogăția peste măsură de neprihănire pe care și-a atribuit-o Iov l-a determinat să-L ia la rost pe Dumnezeu, pentru toate nenorocirile care i s-au întâmplat. Dumnezeu nu l-a întrerupt și l-a lăsat să-și etaleze propria neprihănire, în toată splendoarea ei. Apoi însă a început să-i vorbească. Pe măsură ce Îl asculta pe Dumnezeu, Iov își dădea seama tot mai mult de sărăcia și de puținul lui. După ce Dumnezeu a terminat de vorbit, patriarhul a fost pe deplin convins de cine este el, în raport cu Dumnezeu: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:5-6). Suferința lui Iov i-a produs un mare gol în interior, care avea să fie umplut de Dumnezeu, de pacea și de bucuria prezenței Sale. Chiar dacă era încă acoperit de bube și stătea pe o grămadă de gunoi, scărpinându-se cu un ciob, patriarhul Iov era fericit că Dumnezeu i S-a descoperit.