Multe persoane, asemenea celor din Smirna, suferă din cauza numelui lui Isus Hristos. Acești oameni pierd lucruri materiale și uneori sunt supuși unor suferințe fizice și psihice greu de imaginat. Diavolul îi pune la încercare, la fel cum a procedat și cu biserica din Smirna (Apocalipsa 2:8-11). Dar să ne reamintim ce le-a spus Mântuitorul celor din Smirna, pentru că nu există mai mare mângâiere decât cea pe care o găsim în cuvintele Lui. Să nu uităm că Dumnezeu este în controlul tuturor lucrurilor. Să nu ne temem de cei ce pot să ucidă trupul, dar nu pot influența veșnicia noastră. Isus Hristos este învierea și viața. Nu vom fi vătămați de a doua moarte, dacă rămânem în El.

           Este cunoscut în istorie martirajul lui Policarp, episcopul din Smirna. În anul 155, cu ocazia unor jocuri sportive, orașul era plin de oameni. Mulțimea a început să ceară ca ateii (așa cum erau numiți creștinii) să fie omorâți, în frunte cu episcopul lor, Policarp. Acesta visase, cu o noapte înainte, că a ars perna de sub el. Omul lui Dumnezeu presimțea că va fi ars pe rug. Când bătrânul Policarp a intrat în arena ticsită de oameni, fiind adus acolo de autorități, evreii au început să-i aducă acuzații. Proconsulul i-a promis lui Policarp că îl va elibera, dacă Îl va blestema pe Isus Hristos și dacă va jura pe cezar. Dar cel care L-a slujit pe Hristos timp de 86 de ani n-a putut să se lepede de Mântuitorul lui. Acesta a fost amenințat că va fi aruncat fiarelor sălbatice, care îl vor devora. În cele din urmă, Policarp a fost ars pe rug, după ce și evreii au adus nuiele și lemne la locul martirajului, deși era o zi de Sabat. Chinul lui Policarp a fost cumplit, deoarece vântul sufla și dădea flăcările la o parte, prelungindu-i agonia. La un moment dat, un soldat roman l-a străpuns cu sabia, punând capăt suferinței acestui martir.

          Isus Hristos a fost impresionat de faptul că creștinii nu au părăsit Pergamul, în ciuda prigoanei crunte. El i-a asigurat că este conștient de greutățile pe care trebuiau să le întâmpine și i-a apreciat pentru că nu s-au lepădat de El, în asemenea condiții dificile. Creștinii din Pergam au demonstrat că este posibil să fii credincios în orice loc și în orice împrejurare, chiar și lângă tronul Diavolului. Aceștia nu au dorit să scape de prigoană, ci au urmărit să-i aducă și pe alți oameni la mântuire. Dacă creștinii din primele secole ar fi fugit de greutăți, aceștia nu ar fi cucerit lumea pentru Isus Hristos. Numărul martirilor a crescut foarte mult în timpul lui Domiţian. Proconsulii au constatat numărul mare de victime și l-au întrebat pe Domițian cum să procedeze în această situație. În ciuda prigoanei, numărul de convertiți creștea, iar provinciile din Asia Mică riscau să-și extermine o bună parte din populație. Domițian le-a cerut proconsulilor să-i supună pe liderii creștini la cele mai crude metode de tortură și să-i execute în fața unui public cât mai mare, pentru a răspândi panica între oameni. Mai mulți lideri creștini au fost omorâți, printre care și Antipa, episcopul bisericii din Pergam, cel de care amintește Mântuitorul. Acesta a refuzat să intre în templul cezarului și nu a dorit să se închine înaintea chipului acestuia. Proconsulul deţinea şi funcţia de mare preot al cultului cezarului. În sala lui de judecată era statuia lui Domițian, înaintea căreia ardea un foc sacru. Proconsulul i-a cerut lui Antipa să blesteme numele lui Isus Hristos, să ardă tămâie pe altar și să declare că cezarul este Dumnezeu. Antipa a refuzat să facă aceste lucruri. Conform mărturiei lui Tertulian (la sfârşitul secolului al II-lea), Antipa a fost pus pe un taur de bronz, încălzit astfel încât a ars puțin câte puțin zile întregi. Dar Antipa a îndurat chinurile cumplite și chiar l-a mărturisit pe Isus Hristos înaintea mulțimii care îl privea îngrozită. Mântuitorul nostru l-a numit pe Antipa drept „martorul Meu credincios”, oferindu-i același titlu pe care îl avea El înaintea Tatălui (Apocalipsa 1:5; 2:13; 3:14). Într-adevăr, Isus Hristos îi înzestrează pe cei care Îi rămân credincioși până la final cu gloria pe care o are El înaintea Tatălui ceresc.

          Martirii întotdeauna mor cu folos. Aceste persoane, de care lumea nu este vrednică, vor fi răsplătite de Dumnezeu pentru credința lor (Evrei 11:36-40). Toți martirii vor primi cununa vieții, o recompensă specială oferită și celor ce rabdă ispita (Iacov 1:12). Apoi vor împărăți împreună cu Cel pe care L-au mărturisit și pentru care și-au dat viața - cu Isus Hristos (Apocalipsa 20:4).