Oamenii (Adam și Eva) aveau o relație cu Dumnezeu. Aceștia nu au fost creați pentru a muri sau pentru a suferi. Însă Diavolul i-a ispitit pe oameni să creadă că pot trăi fericiți o veșnicie, independent de Dumnezeu. Păcatul lui Adam și al Evei a fost, într-o bună măsură, același cu cel al Diavolului. Oamenii au crezut că pot trăi independent de Creatorul lor, sfidându-L pe Acesta (Geneza 3:1-6).

          Scena căderii omului în păcat ne dezvăluie câteva detalii interesante. Modul în care Eva i-a răspuns șarpelui (Geneza 3:2 3), când acesta a pus la îndoială porunca pe care le-a dat-o Dumnezeu (Geneza 3:1), este destul de problematic. Ea a comis unele erori care i-au facilitat drumul spre neascultare. Femeia i-a spus șarpelui că nu au voie nici măcar să atingă fructele pomului cunoștinței binelui și răului. Dar această interdicție nu se regăsește în porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam (Geneza 2:16-17). Astfel, ea a făcut ca porunca lui Dumnezeu să fie mai restrictivă decât în realitate. Apoi, Eva a modificat pedeapsa lui Dumnezeu. În Geneza 2:17, când vorbește despre pedeapsă, Dumnezeu folosește, pentru moarte, structura ebraică „muwth-muwth”. Această sintagmă se traduce astfel: „cu siguranță vei muri” sau în termeni literali, „muribund vei muri”. Cu alte cuvinte, când au mâncat din pomul interzis, primii oameni au pornit pe un drum al cărui final era moartea. Dacă Dumnezeu ar fi spus că oamenii vor muri exact atunci când vor păcătui, Geneza 2:17 ar fi folosit termenul ebraic „muwth” o singură dată. Însă în Geneza 3:2-3, Eva a utilizat cuvântul „muwth” o singură dată, afirmând astfel că ei vor muri chiar după ce vor păcătui. Eva a schimbat din nou Cuvântul lui Dumnezeu, sugerându-i șarpelui că El le-a dat o poruncă mai aspră decât în realitate.

          Odată cu căderea în păcat a oamenilor, în univers au apărut schimbări dramatice. Întreaga creație a fost afectată de păcatul adamic, fiind supusă deșertăciunii și robiei stricăciunii (Romani 8:20-23). Dumnezeu a blestemat pământul, care avea să producă spini și pălămidă. Oamenii trebuiau să muncească din greu pentru a se întreține (Geneza 3:17-19). Neascultarea omului de Dumnezeu a afectat întreaga rasă umană. Toți ne naștem cu o natură păcătoasă. Adam a crezut că poate trăi o veșnicie independent de Dumnezeu. Însă separarea de Dumnezeu a produs daune foarte greu de reparat, pe care primii oameni nu le-au cuantificat dinainte. Mulți ar spune că neascultarea lui Adam nu reprezintă un păcat atât de grav. Însă această greșeală a cauzat separarea oamenilor de Dumnezeu. Despărțit de Dumnezeu, Adam nu și-a mai asumat propriul păcat și a dat vina pe cei de lângă el și pe Dumnezeu (Geneza 3:12). Fiul său Cain a continuat pe această cale, căutând mereu să facă doar lucruri rele (Geneza 4:7). Curând au apărut invidia și mânia, păcate care au pus stăpânire pe Cain (Geneza 4:4-5). Din acest stadiu de degradare morală și până la crimă nu a mai fost nevoie decât de un pas (Geneza 4:8). Ca urmare, Dumnezeu l-a pedepsit pe Cain, blestemându-l și izgonindu-l din prezența Lui (Geneza 4:11-12). Moartea a apărut pe pământ mai devreme decât și-ar fi închipuit Adam. Într-adevăr, răul crește cu dobândă. Noi nu suntem păcătoși fiindcă păcătuim, ci păcătuim fiindcă suntem păcătoși. Războaiele, sclavia, epurările etnice, terorismul, bolile, epidemiile, violența și alte atrocități abominabile sunt posibile din cauza natura umane păcătoase și reprezintă consecințe ale depărtării oamenilor de Dumnezeu.

          Chiar dacă am păcătuit în grădina Eden, Dumnezeu și-a arătat îndurarea față de noi. El a făcut prima profeție despre Isus Hristos, care avea să ridice blestemul rezultat în urma neascultării oamenilor (Geneza 3:15). Apoi, Dumnezeu nu i-a omorât pe loc pe Adam și Eva, ci le-a dat o perioadă de har, sacrificând animale pentru a le acoperi păcatul (Geneza 3:21) – cineva trebuia să moară, căci plata păcatului este moartea (Evrei 9:22; Romani 6:23). Abel (Geneza 4:4), Noe (Geneza 8:20), Avraaam (Geneza 22:13) și israeliții au continuat să sacrifice animale, pentru păcatele lor. Însă sacrificiile animalelor nu au fost suficiente pentru a acoperi păcatele omenirii (Evrei 10:4). Doar moartea lui Isus Hristos, care a trăit o viață fără păcat (Evrei 4:15), a fost de ajuns (1 Ioan 2:2).

          Dumnezeu nu ne-a lăsat să trăim veșnic într-o lume blestemată, sub influența bolilor, a neputințelor bătrâneții, a diferitelor necazuri și a naturii păcătoase. Accesul primilor oameni către pomul vieții a fost interzis, după ce aceștia au păcătuit (Geneza 3:22-24). Însă cine crede în Isus Hristos, chiar dacă moare într-o lume păcătoasă, va trăi veșnic într-o lume fără suferință și fără moarte, unde accesul la pomul vieții nu va mai fi blocat (Apocalipsa 21:4).