Răul este asemenea unui parazit care trăiește pe seama binelui. Acesta constă în coruperea binelui. Răul nu este o iluzie și nu există independent de bine. Tot astfel, stricăciunea există doar în măsura în care există lucruri care se pot strica. De exemplu, putem vorbi despre carii dentare doar în măsura în care există dinți.
Dumnezeu nu poate fi acuzat de răul care există în lume, deoarece El este sfânt (Levitic 19:2). Acesta iubește neprihănirea și urăște nelegiuirea (Evrei 1:8-9). Dumnezeu este atât de curat, încât ochii Lui nu pot să privească răul (Habacuc 1:13). Lucrările Lui sunt desăvârșite, toate căile Lui sunt drepte (Deuteronom 32:4). El nu poate fi ispitit ca să facă rău (Iacov 1:13). Pe de altă parte, Dumnezeu este suveran. El face tot ce dorește în cer și pământ, în mări și în toate adâncurile (Psalmul 135:6). Dumnezeu este stăpân peste întreg universul. Autoritatea Lui nu poate fi restrânsă de niciun lucru pe care l-ar putea face vreo altă ființă din univers. Planurile Lui nu pot fi împiedicate de nimeni. El cunoaște tot ceea ce se întâmplă și poate folosi anumite situații pentru a-și duce la îndeplinire voința suverană (e. g. trimiterea lui Isus Hristos pe pământ – Efeseni 1:7-10, robia lui Iosif în Egipt – Geneza 50:19-20, refacerea națiunii Israel – Isaia 43:5-7).
Existența răului nu încalcă suveranitatea lui Dumnezeu. Întrucât El este sfânt, perfect și bun, toate lucrurile bune care se întâmplă sunt cauzate de El. Dumnezeu este responsabil și are meritele pentru tot binele din univers. Abia apoi se poate spune că și alte creaturi au vreo implicare în lucrurile bune care au loc. Fiindcă Dumnezeu urăște răul și nu îl dorește, El nu poate fi făcut responsabil pentru apariția și existența acestuia. În plus, pentru că Dumnezeu este atotputernic, răul nu se poate afla în afara suveranității Sale. Așadar, răul are unele cauze secundare și se datorează unor agenți externi, rezultați indirect în urma unor decizii pe care Dumnezeu le-a luat, uzând de suveranitatea Sa. Putem înțelege cum a „cauzat” Dumnezeu apariția răului, dacă privim la actul Lui de creație. Biblia afirmă că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor din univers și al ființelor vii (Coloseni 1:15-16). Toată creația este o dovadă a altruismului lui Dumnezeu și Îl descoperă pe Acesta (Psalmul 8, Amos 4:13, Romani 1:19-20, Psalmul 19:1-6). Biblia ne mai spune că ființele spirituale izbucneau în strigăte de bucurie când vedeau puterea și măreția Creatorului (Iov 38:3-7). De asemenea, Scriptura susține că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Lui, înzestrându-l cu intelect, lege morală, voință liberă (capacitate de a lua decizii) și emoții (Geneza 1:26-27). Acestea sunt caracteristicile care îl califică pe om ca persoană și îl deosebesc de celelalte vietăți de pe pământ (plante, animale). După căderea în păcat, omul a rămas cu aceste capacități, chiar dacă ele au fost afectate (omul a căpătat o natură păcătoasă, fiind rob al păcatului – Romani 7:14-25). Anumite versete biblice susțin că omul beneficiază de liber arbitru, având posibilitatea de a distinge între bine și rău, de a efectua alegeri (Mica 6:8, Deuteronom 30). Revenind la actul creației, Dumnezeu creează, dar El ne și face părtași la actul creației: plantele generează noi plante, animalele nasc noi animale, oamenii nasc alți oameni (doar oamenii fac asta în mod conștient). Când a delegat actul creației și când a dat unor creaturi voință liberă, Dumnezeu și-a asumat faptul că această creație s-ar putea strica, alegând o altă soluție pentru a-și trăi viața (în afara voii lui Dumnezeu).
Dumnezeu a considerat că prețul suferinței nu este prea mare, pentru a crea ființe cu liber arbitru, după chipul și asemănarea Lui. Alternativa era ca El să creeze roboți care să nu poată greși și să evite astfel apariția răului. Dacă însă Dumnezeu ar fi robotizat creația Sa, predestinând anumite creaturi pentru a face binele și pe altele care să facă răul, n-am mai putea spune că Dumnezeu nu este responsabil pentru apariția răului. Căci fiind atotputernic, El putea să creeze doar roboți care să facă automat binele, evitând apariția răului și suferinței. Totodată, nimeni nu poate să conteste alegerea lui Dumnezeu, în legătură cu creația Sa, deoarece El este suveran și face ceea ce consideră de cuviință (Romani 9:20). Această alegere a lui Dumnezeu (i. e. liberul arbitru) arată plenitudinea altruismului și slavei Sale, căci a dorit să împărtășească cu oamenii cât mai mult din măreția Ființei Sale, oferindu-le bogățiile Chipului Său. Preferând însă niște roboți în locul ființelor umane, Dumnezeu ar fi creat niște ființe inferioare oamenilor, mult diferite în raport cu Chipul Său. Dumnezeu a știut din eternitate că omul se va răzvrăti împotriva Lui, provocându-și multă durere și suferință. Dar a considerat că prețul suferinței a meritat să fie plătit, deoarece beneficiile oamenilor au fost mai mari (noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu, net superiori oricăror roboți - este preferabil să simți fericire și iubire, tristețe și trădare - decât să nu simți nimic). Dumnezeu nu a lăsat rasa umană să sufere de una singură, ci S-a făcut părtaș la suferințele noastre și a luat asupra Lui durerile noastre, prin Persoana și lucrarea Domnului Isus Hristos (Isaia 53:1-12).
Unii teologi se întreabă cum a putut exista ceva păcătos în ființa umană, în cazul în care aceasta a avut liber arbitru. Această nelămurire apare în contextul în care Însuși Dumnezeu, după ce s-a uitat la creația Sa, a concluzionat că este foarte bună (Geneza 1:31). Alte persoane îi reproșează lui Dumnezeu că a făcut niște făpturi dintr-un material atât de prost, încât acestea s-au stricat. Ambele categorii de oameni au dificultăți în înțelegerea sensului biblic al termenului „bun”, folosit de Însuși Dumnezeu, atunci când s-a referit la propria Sa creație. C. S. Lewis face următoarele afirmații, în legătură cu această problemă: „Cu cât este mai bun materialul din care este făcută o făptură - cu cât făptura este mai inteligentă, mai puternică și mai liberă – cu atât va fi mai bună dacă alege binele, și tot cu atât mai rea va fi dacă alege răul … un copil poate fi mai bun, dar și mai rău; un om obișnuit poate fi bun sau rău într-o măsură și mai mare; un geniu și mai mult; un spirit supraomenesc poate fi cel mai bun- sau cel mai rău – dintre toți”. [1] Deci calitatea de „bun”, atribuită unei creaturi, nu are de-a face cu posibilitatea acesteia de a păcătui sau nu, ci mai degrabă cu scopul pentru care aceasta a fost creată. Când Biblia afirmă că omul este o creatură bună, se referă la faptul că acesta este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, ființa umană are liber arbitru, inteligență, lege morală și conștiință. Pe de altă parte, animalele nu au niciuna dintre aceste caracteristici specifice strict ființei umane. Cu toate acestea, și ele au fost considerate ca fiind o creație bună, pentru că Dumnezeu le-a creat cu un alt scop (El nu a intenționat ca animalele să poarte chipul Său).
Dumnezeu se poate folosi de anumite situații pentru a transforma răul pe care îl fac oamenii în bine. De exemplu, frații lui Iosif l-au invidiat, l-au urât, au vrut să-l ucidă dar în cele din urmă l-au vândut ca sclav unor negustori madianiți (Geneza 37:1-28). După ce a trecut prin tot felul de încercări până să ajungă guvernatorul Egiptului, Iosif a recunoscut că Dumnezeu a schimbat în bine răul pe care doreau să i-l facă frații lui, pentru a salva națiuni întregi de la foamete (Geneza 50:20). În această serie de întâmplări se pot vedea faptele rele săvârșite de niște oameni păcătoși, care sunt responsabili de acțiunile lor. Însă în ciuda acestor atitudini greșite, Dumnezeu Și-a dus la îndeplinire planul Lui suveran cu Iosif. Tot astfel, acțiunile care au dus la crucificarea lui Isus Hristos reprezintă rezultatul alegerilor conștiente și responsabile ale unor oameni plini de ură. Aceștia nu au fost obligați să acționeze împotriva voinței lor. Însă Dumnezeu Și-a dus la îndeplinire planul Lui de mântuire a omenirii, folosindu-se de alegerile lor voite - pentru care poartă întreaga responsabilitate (Faptele Apostolilor 4:24-28). În concluzie, Dumnezeu se poate folosi de acțiunile păcătoase ale oamenilor sau ale demonilor, pentru a-Și îndeplini scopurile Sale în mod suveran.
Dumnezeu nu a creat răul și nici suferința. Însă din cauza liberului arbitru oferit creaturilor (oamenii și îngerii pot face alegeri morale), Dumnezeu a creat posibilitatea răului, iar oamenii și anumiți îngeri au dat curs acestei posibilități. Teologul Norman L. Geisler explică răul și suferința din perspectiva celei mai bune căi spre cea mai măreață lume posibilă: „Dacă e ca Dumnezeu să păstreze libertatea și să înfrângă răul, acesta este cel mai bun mod de a face aceasta. Libertatea este păstrată în sensul că fiecare persoană alege în mod liber pentru a-și stabili destinul. Răul este înfrânt în sensul că, odată ce oamenii care Îl resping pe Dumnezeu sunt separați de ceilalți, deciziile tuturor devin permanente. Cei care Îl aleg pe Dumnezeu rămân cu decizia lor, iar păcatul încetează să mai existe. Cei care Îl resping pe Dumnezeu sunt în carantină veșnic și, deci, nu pot perturba lumea perfectă ce a rezultat în urma deciziilor lor. Scopul ultim al unei lumi perfecte cu ființe libere va fi atins, dar pentru a fi atins, cei care abuzează de libertatea lor vor fi dați afară.” [2]
Bibliografie:
[1] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1987, p. 36
[2] Norman Geisler & Ronald M Brooks, When Skeptics Ask, 1990, pp. 59-60