Pierderea semnificației în viață și a sentimentului apartenenței la o comunitate poate agrava durerea unui bolnav. Este adevărat că oamenii grav bolnavi depind de ceilalți, în multe aspecte ale existenței. Oboseala pe care le-o produce boala îi împiedică să mai lucreze și le poate îngreuna chiar și cele mai banale activități fizice. Cu toate acestea, și ei au nevoie să li se confirme că lucrurile pe care le fac au o importanță. Aceștia au nevoie să știe că au un scop, un loc în lume și o utilitate.

          Boala îi ia omului o parte din lucrurile care i-au dat semnificație în viață. De aceea, ar trebui găsit un echilibru între ajutorul cu adevărat necesar dat bolnavilor și cel exagerat. Din dorința de a-i proteja pe bolnavi, de a le face suferința cât mai ușoară, ferindu-i de orice activități, noi putem să le facem mai mult rău decât bine. Ar trebui să le spunem bolnavilor că ei sunt oameni valoroși, demni, utili societății. Dacă pacientul nu are alte activități, el se va gândi doar la durerea lui. Astfel, el va percepe durerea mai intens și se va simți tot mai neajutorat. Dacă însă creierul bolnavului este concentrat la alte lucruri, acesta uită de durerea lui.

          Există multe activități care îi pot distrage atenția unui bolnav de la starea lui. În primul rând, este vorba despre relaționarea cu ceilalți oameni. Persoanele care suferă se așteaptă de la noi la același fel de relație pe care am avut-o cu ei înainte de incident. Pe cât posibil, noi trebuie să comunicăm cu cei bolnavi în același mod în care o făceam înainte și trebuie să încercăm să facem împreună cât mai multe dintre activitățile pe care le făceam și înainte. Apoi, un suferind își poate afla un rost în viață văzând nevoile altora și încercând să-i ajute. Acesta este un mod eficient de a lupta cu durerea proprie. Când un om care suferă se concentrează pe nevoile altora, el uită de durerile proprii, organismul lui trece mai ușor peste ele.