Un prim pas pentru recuperarea unui om suferind este evitarea fricii. Frica este o reacție firească și aproape universală în fața suferinței. Deseori, cei care suferă se simt extrem de singuri. Unii cred că sunt abandonați de Dumnezeu și de ceilalți oameni, că nimeni nu îi înțelege și că trebuie să poarte de unii singuri povara durerii. Sentimentul de singurătate amplifică frica, iar frica, la rândul ei, mărește suferința. Mulți oameni (în special unii bărbați) au o toleranță mică față de durere. Ei au tendința de a exagera orice durere. Dar alte persoane pot tolera mai multă durere fără să fie foarte deranjate. Cei care nu suportă durerea sunt, de regulă, și mult mai fricoși. Oamenilor le este frică de suferință nu doar din cauza durerii, ci și din cauza altor consecințe ale bolii (e. g. nu vor să fie o povară pentru ceilalți, perspectiva morții).

          Cunoașterea personală a lui Dumnezeu poate învinge frica. În dragoste nu există frică, pentru că frica are de-a face cu pedeapsa (1 Ioan 4:18-19). Pe un creștin nu ar trebui să-l despartă nimic de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8). Într-adevăr, prin rugăciune, un creștin își poate canaliza atenția înspre sufletul său, punând în plan secundar suferințele trupești. Apoi, prin rugăciune, creștinul se poate gândi și la nevoile altora, fapt ce i-ar distrage atenția de la nevoile și suferințele proprii.

          În viață vor exista întotdeauna situații care ne pot produce teamă. Sărăcia, singurătatea, eșecurile sau boala sunt doar câteva dintre elementele care ne pot mări sentimentul de frică. Însă noi putem alege să ne temem de Dumnezeu sau să ne fie frică de orice alt lucru. În Proverbe 1:7, ni se spune că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii. Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu și să rămânem încredințați că El este în controlul tuturor lucrurilor. Uneori însă, pare complicat să ne apropiem de un Dumnezeu de care ne temem. Dar frica de Dumnezeu nu trebuie înțeleasă în sens negativ, așa cum interpretăm teama de orice altceva. De exemplu, în dimineața învierii lui Isus Hristos, a existat acest sentiment de frică de Dumnezeu. Apostolul Matei afirmă că, după ce s-au întâlnit cu Isus Hristos, femeile au plecat de la mormânt, cu frică și cu mare bucurie. În fond și la urma urmei, femeile aveau motive să le fie frică, întrucât s-a întâmplat un lucru neobișnuit (un om crucificat tocmai li se arătase). Până la urmă, era normal ca ele să se teamă de un Dumnezeu cu o așa mare putere. Dar bucuria lor a fost mai mare, pentru că au aflat vești foarte bune: Isus Hristos a biruit inclusiv moartea. Cu aceeași speranță, în învierea lui Hristos și în biruința Lui asupra morții, păcatului și suferinței, omul care suferă poate găsi o altfel de frică, frica de Dumnezeu, de care nu trebuie să se mai teamă (în sensul în care se teme de celelalte lucruri).