Când ușor-ușor din suflet, focul speranței s-a stins,
Devine cele din urmă, un micuț cărbune-aprins.
Deși strălucea odată, deznădejdea l-a făcut
Să-şi piardă din frumusețe, devenind astfel tăcut.

Însă când Isus se-apleacă și se-apucă a sufla
Acel cărbune aprins, începe-a se-nfierbânta.
Pâlpâind, lumina crește, de altfel prinzând putere,
Devenind iarăși un foc, izbucnit dintr-o scânteie.

Uite-aşa și-a noastre inimi de-ndoială se usucă;
Ofilindu-se speranța, transformându-se-n nălucă.
Doar Isus prin mila Sa, ne mai poate a salva;
Căci nimic nu-i cu putință, ce-i din proprie silință.