Cele cinci fecioare NECHIBZUITE...
Prima era CUNOAȘTEREA. Ținea candela în mână și la prima vedere ai fi putut spune că este pregătită. Știa cum trebuie ținută, cum trebuie aprinsă, știa când se ridică și când se coboară. Nimic nu părea în neregulă până când priveai mai adânc... Uleiul era aproape terminat. Flacăra încă mai pâlpâia dar nu mai avea putere. Era o lumină subțire, instabilă, ca și cum trăia din ultimile picături rămase. Și Domnul mi-a spus:
- Ea știe multe, citește mult, dar nu trăiește nimic din ce știe...
Și în clipa aceea am simțit un fior... pentru că ceea ce avea ea nu era puțin. Avea cunoștință. Avea versete. Avea explicații. Avea răspunsuri.
Știa să vorbească despre Mire, știa să explice calea și să arate altora unde greșesc dar când priveai în vas, era gol... și am văzut ceva greu de primit... că poți să știi și totuși să nu ai, poți să vorbești și totuși să nu trăiești, poți să explici Lumina dar să fii aproape în întuneric.
Pentru că ULEIUL NU VINE DIN CÂT CITEȘTI... . CI DIN CÂT LAȘI SĂ TE SCHIMBE CE AI CITIT!
Și am înțeles că ea nu era împotriva Adevărului, nu era rătăcită în sensul că nu știa ci era oprită la suprafață. A strâns cuvintele dar nu a lăsat cuvintele să pătrundă.
A adunat informație dar nu a trecut prin transformare. Și de aceea candela ei nu s-a stins brusc ci s-a golit încet.
Pentru că fiecare Adevăr nelăsat să devină Viață nu se transformă în ulei.
Și am simțit o cercetare adâncă... câte din lucrurile pe care le știm le și trăim... câte din versetele pe care le spunem ne-au schimbat... câte din înțelegerile noastre au coborât în inimă...
Pentru că nu Cunoașterea ține candela aprinsă ci ASCULTAREA. Nu cât știi... ci cât trăiești!
Și am văzut că ea nu își dădea seama că e aproape goală. Pentru că ea era obișnuită să aibe răspunsuri dar nu mai avea viață în ele. Și atunci am înțeles că aceasta este una din cele mai fine rătăciri... nu să nu știi... ci să crezi că a ști este îndeajuns.
Și candela ei încă mai ardea puțin... dar nu pentru mult timp.