Vai, suflete, de ce te-ai dus
Pe căi ce duc spre nicăieri?
De ce-ai uitat de-al tău Iisus
Și te-ai vândut pentru plăceri?

Ai schimbat cerul pe țărână,
Lumina sfântă pe păcat,
Și-ai strâns în mâna ta de humă
Tot ce curând va fi uitat.

Te cheamă lumea cu ispite,
Cu aur, slavă și plăceri,
Dar toate-s umbre risipite,
Și toate pier într-o zi de ieri.

Tu râzi acum și mergi-nainte,
Crezând că moartea-i undeva,
Dar vine ceasul fără veste
Și nimeni nu-l va amâna.

Atunci vei sta fără avere,
Fără prieteni, fără bani,
Și vei privi spre Înviere
Cu ochii plini de-atâția ani.

Vei întreba: „De ce, Stăpâne,
Când m-ai chemat n-am ascultat?”
Iar glasul conștiinței spune:
„De bună voie te-ai depărtat.”

Ai avut vreme de-ndreptare,
Ai avut frați ce te-au chemat,
Ai avut lacrimi și iertare,
Dar inima n-ai ascultat.

Ce vei răspunde-atunci, sărmane,
Când faptele vor mărturisi?
Când toate zilele din viață
În fața ta se vor ivi?

Nu te-nșela: păcatul doare,
Chiar dacă astăzi pare dulce;
Sub floarea lui înșelătoare
Ascunsă moartea se tot duce.

Întoarce-te cât încă-i vreme,
Cât harul nu s-a închis,
Cât Domnul încă te mai cheamă
Din bezna-n care te-ai cuprins.

Lasă păcatul, lasă lumea,
Și vino iar la Dumnezeu;
Căci nu știi clipa, nici momentul
Când vei pleca din veacul tău.

Nu aștepta să fii în groapă
Ca să dorești să fii curat;
Pocăința nu se cumpără
Când timpul vieții s-a sfârșit.

O, suflete, trezește-te,
Căci noaptea lumii va pieri;
Hristos te cheamă încă astăzi —
Dar mâine poate nu va fi.