Multe persoane consideră că modelul roman de organizare este precursorul democrației moderne. Noi, creștinii, considerăm că modelul iudaic respectă mai bine drepturile cetățenilor și este mai apropiat de idealul de democrație. În acest articol, voi descrie pe scurt modul în care Roma a evoluat de-a lungul istoriei, voi analiza forma de organizare a romanilor și, în final, voi face câteva comparații cu modelul iudaic de organizare.

          Cetatea eternă (Roma) a trecut printr-o evoluție socială și politică complexă, marcată de conflictul dintre patricieni și plebei, trecerea de la monarhie la republică și, în final, la imperiu (principat și dominat). Principalele etape de dezvoltare ale statului roman sunt următoarele: perioada regatului (monarhia - fondarea și împărțirea socială - 753 î. Hr. – 509 î. Hr.), nașterea republicii și conflictul claselor sociale (509 î. Hr. – 27 î. Hr.), expansiunea republicii și criza internă, trecerea la imperiu - principat și dominat (27 î. Hr. – 476 d. Hr.).

          În perioada regatului, Roma a fost condusă de șapte regi. Acum se naște structura socială care va defini conflictele viitoare. Patricienii erau aristocrații - descendenții primelor familii fondatoare ale Romei. Ei dețineau pământurile, controlau senatul și aveau toate drepturile politice și religioase. Plebeii erau oamenii de rând (meșteșugari, negustori, țărani). Deși erau oameni liberi și formau majoritatea populației (și a armatei), aceștia nu aveau drepturi politice, nu se puteau căsători cu patricienii și nu puteau deveni magistrați. Sclavii erau categoria cea mai de jos a societății și nu aveau deloc drepturi (erau considerați niște bunuri materiale, stăpânii aveau drept de viață și de moarte asupra lor). În anul 509 î. Hr. , ultimul rege (Tarquinius Superbus) este izgonit, iar Roma devine republică. Puterea este preluată de doi consuli (aleși anual) și de senat – ambele instituții fiind controlate exclusiv de patricieni. Din această cauză, plebeii încep o luptă de secole pentru drepturi, folosind ca armă „secesiunea” (refuzul de a mai lupta în armată și părăsirea orașului). În anul 494 î. Hr. , plebeii își câștigă propriii conducători cu drept de veto în senat (puteau bloca legile patricienilor care îi dezavantajau). Apar primele legi scrise ale Romei, care ofereau o protecție juridică clară în fața abuzurilor patricienilor (Legea celor XII Table, în perioada 451-450 î. Hr.). În secolul III î. Hr. , plebeii obțin dreptul de a deveni consuli, de a se căsători cu patricienii, iar hotărârile adunărilor plebeilor (plebiscita) devin legi pentru toți cetățenii. Din fuziunea patricienilor bogați cu plebeii îmbogățiți apare o nouă elită: nobilimea. După ce rezolvă conflictele interne și unifică societatea, Republica Romană devine o superputere militară. Roma cucerește Italia, învinge Cartagina în războaiele punice și cucerește bazinul Mediteranei. Totuși, bogăția uriașă adusă de cuceriri distruge mica proprietate a plebeilor și umple Roma de sclavi. Republica intră într-o criză profundă în secolul I î. Hr. , marcată de următoarele evenimente: încercările de reformă agrară ale fraților Gracchi (în sprijinul plebeilor sărăciți), războaiele civile sângeroase între generalii care controlau armatele (Marius vs. Sulla, Cezar vs. Pompei) și dictatura lui Iulius Cezar, care pune capăt de facto democrației republicane. În anul 27 î. Hr. , Octavian (nepotul lui Cezar) primește titlul de Augustus și devine primul împărat, inaugurând Imperiul Roman. Împăratul conduce ca „primul dintre cetățeni” (princeps), păstrând formal instituțiile republicii (senatul), deși el deține toată puterea reală. Conflictele vechi dintre patricieni și plebei dispar, deoarece toți devin supuși ai împăratului. Treptat, de-a lungul timpului, împăratul a devenit un monarh absolut (dominus et deus - stăpân și zeu). Pe fondul conducătorilor incapabili, imperiul s-a confruntat cu crize economice și invazii barbare, care au dus la prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 d. Hr. Este de remarcat că un sistem omenesc, fără Dumnezeu, chiar dacă începe promițător, sfârșește prin promovarea dictaturii și a idolatriei. Cezarii romani pretindeau că au autoritate divină și îi persecutau crunt pe cei care nu li se închinau. [1]

          Republica Romană antică a fost o formă mixtă de guvernare aristocratică-oligarhică cu elemente democratice, în timp ce democrația modernă se bazează pe suveranitatea universală a poporului, drepturile egale și reprezentarea politică a tuturor cetățenilor. Republica Romană avea un caracter aristocratic. Puterea reală era concentrată în mâinile senatului (format din patricieni și apoi nobili) și ale magistraților bogați. Votul era cenzitar și inegal. Voturile celor bogați cântăreau mult mai mult decât cele ale cetățenilor de rând. Femeile, sclavii și cei fără cetățenie nu aveau niciun drept politic. Plebeii au obținut cu greu dreptul de a-și numi proprii reprezentanți (tribuni). Magistraturile (cum erau consulii) durau de obicei un an, pentru a preveni instaurarea tiraniei. În democrația modernă, toți cetățenii adulți au drept de vot egal, indiferent de avere sau origine. Protecția libertăților individuale, a egalității în fața legii și a minorităților este pilonul de bază al sistemului. Puterea este împărțită clar între legislativ (parlament), executiv (guvern) și magistrați (justiție). Aceste instituții sunt independente unele de altele. În plus, competiția liberă între mai multe partide politice garantează alternanța la guvernare prin alegeri periodice.

          În Republica Romană, drepturile cetățenilor depindeau strict de statut: cetățeni romani vs. peregrini (străini), patricieni vs. plebei, oameni liberi vs. sclavi. Această formă de organizare promova diferențele între diverse clase sociale, rasismul și idei naționaliste. Dar în societatea iudaică, toți cetățenii erau egali în fața legii (băștinași sau străini). Apoi, sclavii romani erau în proprietatea stăpânilor și nu existau legi care să le protejeze dreptul la viață și la siguranță fizică. Însă legea mozaică cuprinde legi care protejau drepturile sclavilor și le interziceau stăpânilor să îi tortureze sau să atenteze la viața lor. Orice vătămare corporală care nu se vindeca în cel mult două zile ducea la eliberarea sclavilor. [2] Viața avea mai mare valoare în societatea iudaică decât în Republica Romană. Mai mult, chiar dacă femeile aveau drepturi mai puține în ambele sisteme, femeia avea un statut mai înalt în societatea iudaică. Astfel, o femeie (Debora) a ocupat chiar funcția de judecător în Israel (Judecători 4-5). Alte femei (Rahav, Rut, fiica lui Iefta - Judecători 11:40) erau foarte respectate în cultura și societatea iudaică. Însă în Republica Romană nu întâlnim situații în care femeile să ocupe poziții de conducere sau să fie recunoscute și sărbătorite. Pe de altă parte, separarea puterilor în stat era mai bine efectuată în societatea iudaică decât în Republica Romană, așa cum am arătat în articolul anterior. [2] În concluzie, Republica Romană avea mult mai puține principii democratice decât legea mozaică.

Bibliografie:

[1] (02) Cultul cezarului - Resurse Creștine

[2] (48) Caracterul revoluționar al legii mozaice - Resurse Creștine