În clipa când, împovărat din vale,
Te strigă, Doamne, frânt al Tău popor,
Să-I fii o stâncă tare de scăpare,
Tu îl auzi și-I vii în ajutor.

Nu Îți închizi urechea la suspinul
Ce se înalță către Tine-n sus,
Ci Te cobori ca să aduci alinul,
Căci nimeni nu-i ca Tine, drag Isus!

Doar Tu ești stânca, stânca mântuirii,
Și niciodată nu s-a clătina,
Ești adăpostul sfânt al omenirii
Ce nimeni nu îl poate dărâma.

De-aceea mă încred deplin în Tine,
Viața mea întreagă Ți-o predau,
Și chiar de nu-s mereu zile senine,
La adăpost, pe stânca tare stau!

Căci în prezența Ta e mereu soare,
Chiar dacă vântul urlă-nfuriat
Și-ar vrea adesea jos să mă doboare,
Însă atunci mai tare-s ancorat.

Doar Tu mă ții aproape, bun Părinte,
Și liniștit pot zarea s-o privesc,
Tu îmi șoptești, chiar fără de cuvinte:
„Copilul Meu, ce mult Eu te iubesc!”

Merg înainte stând pe-această stâncă
Ce mă susține până la sfârșit,
Căci nu există vale prea adâncă
Din care eu să nu fiu izbăvit.

Păstrează legătura ta cu cerul,
Iubește-L azi din toată inima
Pe Dumnezeu, ce cântărește greul,
Și într-o zi va șterge lacrima.

Zidește temelia ta pe stâncă,
Pe stânca tare care e Hristos
Și chiar de vine noaptea cea adâncă
Te ține El în brațul luminos.

Nu te uita la valuri, la șuvoaie,
Nu poate să te-nvingă nici un greu
Stai liniștit chiar dacă vine ploaie
Adu-ți aminte: Domnu-i Dumnezeu!

De-aceea, frați iubiți, priviți la Domnul,
Căci e același, viu și lucrător,
Nu îngăduiți să vă cuprindă somnul,
Mai e puțin și-L vom vedea pe nor.

Vom fi cu El, cu-Acel ce nu ne lasă
O clipă-acum, aici, pe-acest pământ,
Ci ne îndreaptă pașii către casă,
Vom fi cu El în cerul Său cel sfânt.

De-aceea-ți spun: se merită-alergarea,
Se merită chiar lacrima ce-o verși,
Căci în curând începe sărbătoarea,
Iar ochii tăi de lacrimi vor fi șterși.

Rămâi pe stâncă, căci ea nu se surpă,
Când vine valul e de neclintit,
Să nu cobori nici chiar pentru o clipă,
Căci doar pe stâncă vei fi ocrotit!