Haiducii la amvoane

autor. Diana G. U.

Haiducii la amvoane, cu glasul lor lovesc,
Și inima rănită, mai tare o rănesc.

Cu legi și interdicții, aruncă-n cei căzuți,
Dar uită că-s și oameni, și frați ce-s abătuți.

Le place să condamne, dar nu știu mângâia,
Și-n loc să dea speranță, ei toat-o pot lua.

Cu vorbe ascuțite, ei suflete strivesc,
Iar cei ce plâng în taină, mai mult se prăbușesc.

Când omul vine-n templu, cu ochii plini de plâns,
Nu-i trebuie o piatră, ci-un braț să-i fie-ntins.

O rană nu așteaptă, o nouă lovitură,
Ci dragostea ce leagă, prin vasul fără zgură.

Nu-l faceți să se teamă, de Dumnezeul sfânt,
Isus iubește oaia, ce vine suspinând.

Hristos n-a stins fitilul, ce-abia mai pâlpâia,
Ființa obosită, cu mâna n-o frângea.

Dar voi, cu vorbe aspre, la moarte condamnați,
De slujba-mbărbătării, haiducilor... uitați.

El trestia n-a frânt-o, când omul s-aplecat,
Ci mâna și-a întins-o, spre cel îndurerat.

El n-a venit să piardă, pe cel ce-i obosit,
Ci să ridice omul, ce s-a întors zdrobit.

Ce faceți cu amvonul, când glasul v-a fost dat?
Să vindecați prin vorbe, sau să loviți îndat?

Căci poate după ușă, un suflet stă și plânge,
Iar vorba voastră rece, adânc în el ajunge.

Să nu fiți frați haiducii, ce fură bucurii,
Cu arme din cuvinte, l-amvoanele pustii.

Amvonul nu-i tribună, nici loc de răzbunări,
Ci locul unde harul coboară peste răni.

De-aveți un glas în templu, să fie glas de har,
Să nu faceți vre-un suflet, s-ajungă iar hoinar.

Luați din nou iubirea, luați și mila-n voi,
Ca cel zdrobit să fie, în luptă mai vioi.

Nu omorâți speranța, din omul apăsat,
Și pentru el pe cruce, Isus vița și-a dat.

Când omul vine-n zdrențe, să-i arătați iubirea,
Nu piatra judecății, aduce ea pieirea.

Căci Dumnezeu vă cere, să fiți lumină-n drum,
Nu oameni care lasă, în urma lor doar scrum.

Să fie-n predici harul, doar adevărul sfânt,
Dar spus cu-nțelepciune și dragoste-n cuvânt.

De-aceea la amvoane, voi glasul ce-l primiți,
Nu-l transformați în rană, voi dragostea rostiți.
Amin