... și în timp ce priveam la CREDINȚĂ, Domnul nu mi-a spus doar ce este în ea ci parcă mi-a arătat că fără ea niciuna din celeleate nu poate rămâne până la capăt...

   Atunci am început să înțeleg că această fecioară nu era doar una din cele zece ci era TEMELIA CELOR CARE AU INTRAT.

   Pe când priveam încă la ea, lumina s-a mutat ușor și o altă fecioară a început să se contureze înaintea mea. Era IUBIREA.

   Fața îi strălucea dar nu ca o lumină care vine din afară ci ca una care se naște dinăuntru și iese fără să ceară voie. Nu era o strălucire de moment, nu era o emoție care vine și pleacă, ci o căldură vie care atinge și liniștește în același timp. Și Domnul a zis:

   Fără iubire, uleiul se termină repede. Cine nu Mă iubește pe Mine și pe aproapele său oricât ar părea de evlavios, candela lui se stinge înainte ca Eu să vin.

   Când am auzit aceste cuvinte, am privit mai atent... și am văzut că iubirea ei nu era doar în lumină, ci în felul în care stătea: nu se împingea în față, nu se compara, nu se apăra, nu se înălța deasupra celorlalte. Și totuși era cea mai vie dintre ele.

   Atunci am înțeles că iubirea nu are nevoie să se arate pentru că ea se simte. Nu vorbea mult, dar în jurul ei era pace. Nu corecta cu asprime dar în prezența ei lucrurile se așezau. Nu striga că are dreptate dar Adevărul nu pleca de lângă ea.

... și am văzut ceva dureros... că sunt candele care ard o vreme fără iubire. Ard din zel, ard din dorința de a fi corect, ard din dorința de a apăra Adevărul dar fără IUBIRE flacăra aceea se consumă repede, se înalță repede și cade repede. Pentru că nu are din ce se hrăni.

   IUBIREA era altfel: ea nu se grăbea, nu obosea repede, nu se stingea când nu era răspuns, nu se răcea când nu era înțeleasă, pentru că NU IUBEA DOAR CÂND ERA IUBITĂ, IUBEA PENTRU CĂ ERA LEGATĂ DE EL.

... și atunci am văzut că untdelemnul ei era adânc...

   Nu era adunat din momente frumoase ci din iertări, din răbdări, dar rămânerea lângă cel greu de iubit, din a nu întoarce vorba când era rănită, din a nu pleca atunci când ar fi avut dreptul să plece. Am înțeles atunci cu teamă că poți să ai candelă, poți să ai lumina pentru o vreme, poți să vorbești frumos, poți să pari aproape dar fără iubire nu ajungi la capăt. Am simțit că aceste cuvinte nu erau doar o explicație ci o cercetare: cât din ceea ce facem este iubire și cât este dorința de a avea dreptate? Cât din ceea ce spunem zidește și cât, chiar dacă e corect rănește? Cât din focul nostru este al Lui și cât este al firii?

   În timp ce priveam spre IUBIRE am văzut că lumina ei nu doar că ardea, ci încălzea. Acolo unde era ea, nu mai exista teamă.

   În acea liniște caldă, Domnul nu a mai spus nimic dar am înțeles că fără ea, nici CREDINȚA nu rămâne curată, nici Adevărul nu rămâne Viu.