Fără aripi

Nici vulturii în zborul lor
nu s-au apropiat vreodată de cer.

Dar el, omul...
Ce îndrăzneală!

Sătul de înălțimile lui de lut,
a vrut să-și construiască
un turn al cărui vârf
să despice cerul.

S-au unit cu toții
să urce pământul
până la cer,
să-și facă singuri
drum
la Dumnezeu.

Dar merele putrede
pe pământ înapoi cad,

chiar dacă firul verde
spre stele tot râvnește.

Cine putea ierta
un om de pământ,
căzut în propria-i slavă?

Un porumbel
găsise ramura de măslin...

Noe, neprihănitul,
primise curcubeul.


Un lemn
purtat de ape,
peste veacuri...

Mielul junghiat
avea să ridice omul de țărână,

fără aripi,
fără turn,

dincolo de ceruri.

Căci El, Omul,
coborâse cerul.