Legea talionului este principiul de justiție retributivă exprimat prin formula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, care stabilea ca pedeapsa să fie egală cu gravitatea pagubei produse (Exod 21:23-25, Levitic 24:19-20 și Deuteronom 19:21). Această lege a fost necesară din cauza cruzimii generalizate și a abuzurilor de nedescris care se făceau în Antichitate. Legea talionului interzicea ca o pagubă mică să fie pedepsită cu moartea sau cu o cruzime excesivă. Deși astăzi este percepută ca o formă de cruzime, scopul ei inițial a fost limitarea răzbunării disproporționate și introducerea unui sistem de justiție echitabil. Pedeapsa nu depindea de statutul social al persoanelor. Spre deosebire de alte coduri de legi păgâne unde bogații scăpau doar cu o amendă dacă vătămau un sărac, legea mozaică impunea aceeași regulă pentru toți. Există câteva situații în care iudeii au aplicat această lege popoarelor vecine, ca pedeapsă pentru pagubele pe care aceste națiuni li le-au produs.

          Moabitele și madianitele i-au amăgit pe israeliți, determinându-i să comită păcatul curviei și al idolatriei. Dumnezeu i-a pedepsit pe iudei pentru aceste urâciuni. Douăzeci și patru de mii de persoane au murit în acea zi în Israel (Numeri 25:1-15). Având în vedere urgia pe care madianiții au adus-o peste popor, Dumnezeu le-a permis iudeilor să aplice legea talionului (Numeri 31:1-54). După ce au câștigat o bătălie împotriva madianiților, israeliții au omorât toți bărbații și copiii de parte bărbătească, împreună cu femeile care nu erau virgine. Femeile și bărbații adulți practicau închinarea la Baal (zeul furtunii și al fertilității) și Astarteea (zeița pământului și a dragostei). Aceștia erau implicați în orgii ritualice. Ei credeau că actele sexuale dintre adepți și prostituatele de la templu stimulau zeii să trimită ploaie și să facă pământul roditor. La mesele lor festive se consumau cărnuri jertfite idolilor și se practicau acte de desfrâu în grup. Evreii le-au aplicat pedeapsa capitală tuturor celor care au practicat ritualuri în care i-au ademenit și pe ei. Pe băieți i-au omorât pentru a opri linia genealogică a madianiților, încercând să compenseze numărul de evrei morți care fuseseră loviți de urgia divină, din cauza curviei și idolatriei. Pe de altă parte, observăm că evreii nu i-au exterminat pe madianiți, deoarece îi regăsim luptând cu ei și mai târziu, pe vremea judecătorilor (Judecători 6-7).

          Amaleciții doreau să-i extermine în totalitate pe evrei, poporul ales pentru nașterea Mântuitorului. Caracterul lor perfid se observă și prin faptul că, la ieșirea din Egipt, i-au urmărit pe israeliți și i-au ucis cu lașitate pe cei mai slabi, bătrâni și neputincioși din popor, care au rămas la urmă (Deuteronom 25:17-19). Dumnezeu putea să-i pedepsească în mai multe moduri, însă a ales să-l folosească pe Israel ca mijloc de exercitare a judecății Sale (Exod 17:8-16). Împărații Saul (1 Samuel 15:1-9) și David (1 Samuel 30) au purtat mai multe războaie cu această națiune, care i-a hărțuit în mai multe momente ale istoriei. Amaleciții care au scăpat de aceste războaie au fost învinși și izgoniți din țară pe vremea împăratului Ezechia (1 Cronici 4:41-43).

          Isus Hristos Însuși a suportat rigorile Legii talionului, plătind prețul pentru toate păcatele omenirii. Doar Dumnezeu putea să răscumpere toate aceste nelegiuiri, deoarece pagubele produse de omenire de-a lungul istoriei sunt extrem de mari (și greu de cuantificat). Însă Valoarea Ființei Divine este atât de mare, încât nu se poate măsura. Din acest motiv, moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu a fost suficientă pentru a ne ierta de vina păcatelor noastre. El ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi (Galateni 3:13). Astfel, Isus Hristos a abolit legea talionului pentru totdeauna. Noua eră este marcată de regula harului, a iertării necondiționate, a iubirii vrăjmașilor (Matei 5:38-39).