Privește la o frunză-n miez de vară:
Plină de sevă e, plină de viață
Dar vine timpul când toamna coboară
Și-o vezi cum capătă o altă față.

Se-ngălbenește și se veștejește
Și nu mai este chip să își revină
Iar când un vânt mai aspru se ivește,
Desprinsă de-al ei ram, cade în tină.

Și-n cea mai scurtă vreme, se desface,
De celelalte frunze vitregită
Și pulbere cu pulberea se face
Dar nimănui nu-i pasă de risipă...

Asemenea e viața unei frunze
Și a miliardelor ei de surate:
Lipsite de viață, vor fi puse
În humă, așijderi vor trece toate.

Așa este și omul, ca o frunză:
În timpul verii el e plin de viață,
Însă când toamna-i bate lung la ușă,
Îl vezi cum capătă o altă față.

Se-ngălbenește și se veștejește
Și nu mai este chip să își revină
Iar când un vânt mai aspru se ivește,
A sa casă de lut se surpă-n tină!

Că frunzele suflet nu au, știm bine,
Dar și mai bine știm că omul are;
El va trăi ori sus, pe culmi divine,
Ori jos, în cea mai grea vâltoare.

Acolo va trăi pentru vecie,
Cale de-ntoarcere nu va mai fi
Căci între cer și iad, o veșnicie,
Prăpastia fără fund va străjui!

Cine e înțelept, va înțelege
Că bine e ca să se pregătească
De-a sa plecare, dar și să alerge
să-și construiască sus casa cerească!

Vântul va tot sufla peste morminte,
Purtând cu el, în zbor, lacrimi de dor,
Însă ferice e de cine-a luat aminte:
Prin lespede se va-'nălța spre nori!