Fără aripi

Nici vulturii n-au îndrăznit
să atingă cerul.

Dar el, omul...
Ce obraznicie!

S-a crezut uriaș,
mai uriaș ca o întreagă cetate,
un nume să-și clădească
a voit,
să spargă cerul.

S-au unit cu toții
să urce pământul
până la cer,
să-și facă singuri
drum
la Dumnezeu.

Dar merele putrede
pe pământ înapoi cad,

chiar dacă firul verde
spre stele tot râvnește.

Cine putea ierta
un om de pământ,
cu dorința-i aprinsă
de propria vâlvătaie?

Noe, neprihănitul,
văzuse curcubeul.

Iar porumbelul
găsise ramura de măslin...

Nu turnul atinsese cerul,
ci chivotul de lemn
pe ape.

Apoi, peste veacuri,
un Om însângerat pe lemn,

între pământ
și cer.

El avea să mute omul,
pământul,

fără aripi,
fără turn,

dincolo de ceruri.

Căci El, Omul,
coborâse cerul.