Credința, nădejdea, dragostea!
1 Corinteni 13:13
„Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
În cuvintele acestea apostolul, inspirat de Duhul Domnului, subliniază faptul că iubirea este singura valoare veșnică ce depășește timpul și oricare alte virtuți creștine. Ea emană din inima lui Dumnezeu și depășește în dimensiune credința și nădejdea, ca virtuți ale credinciosului.
Astfel, credința este temelia relației omului cu Dumnezeu și va avea un final când Îl vom vedea pe Dumnezeu față în față. 1 Corinteni 13:12: „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin…” Prin urmare, credința este principiul de viață al credinciosului, înflăcărat, susținut de harul lui Dumnezeu. „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Dumnezeu!” Evrei 11:6.
Noi trăim deplin încredințați că într-o zi Îl vom vedea pe Domnul Isus Cristos, pe care L-am iubit și slujit aici pe pământ.
Despre Avraam spune Cuvântul Domnului în Evrei 11:8-10: „Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat, și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu.”
Prin urmare, „Credința, așa cum este scris la Evrei 11:1, este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare, despre lucrurile care nu se văd.”
Nădejdea (speranța) este așteptarea cu încredere și răbdare a împlinirii făgăduințelor lui Dumnezeu; dar și această virtute a credinciosului își va pierde rostul atunci când ceea ce a nădăjduit va deveni prezentul vizibil, palpabil. Atunci nădejdea va deveni realitate. Până atunci însă, cel ce nădăjduiește în făgăduințele lui Dumnezeu nu se clatină în credință.
Alături de credință și dragoste, nădejdea este foarte importantă, pentru că prin ea se leagă duhul credinciosului de Duhul lui Dumnezeu și păstrează credința nealterată. Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu nu va fi dat de rușine și nu va fi înșelat în așteptarea sa niciodată, fiindcă făgăduințele lui Dumnezeu sunt numai: Da și Amin.
În Cartea lui Iov 11:17-18 este descoperit viitorul celui ce nădăjduiește în Dumnezeu: „Zilele tale vor străluci mai tare decât soarele la amiază, întunericul tău va fi ca lumina dimineții.
Vei fi plin de încredere, și nădejdea nu-ți va fi zadarnică. Te vei uita în jurul tău și vei vedea că te poți odihni liniștit.” Prin urmare, în zilele acelea, când vom intra deplin în odihna lui Dumnezeu, nădejdea de acum va deveni amintire.
În schimb, dragostea rămâne pentru eternitate, deoarece este însăși esența lui Dumnezeu, neschimbat din veșnicie în veșnicie. 1 Ioan 4:16: „Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.”
Apostolul ne spune lămurit prin aceste cuvinte că a rămâne în dragoste înseamnă a trăi în comuniune strânsă, vie și activă cu Dumnezeu. A trăi în dragostea dumnezeiască nu este un concept abstract, ci este o relație reciprocă, în care omul locuiește în Dumnezeu și Dumnezeu locuiește prin Duhul Său în omul credincios. 1 Corinteni 3:16: „Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu, și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”
Izvorul dragostei este în Dumnezeu și oricât s-ar strădui, omul nu poate avea în sine, nici manifesta, nivelul dragostei divine; el iubește cu adevărat doar atunci când reflectă dragostea lui Dumnezeu în acțiunile sale de zi cu zi.
Este un moment în viață când liniștea pe care o percepem nu mai este o pace interioară, ci este obișnuință. Se întâmplă să credem că totul este în ordine în jurul nostru, în viața noastră dar, cercetându-ne cu atenție, constatăm că ne-am obișnuit cu dezordinea dinăuntru. Poate că tocmai atunci, fără zgomot, Domnul Isus Cristos vrea să intre în inima ta ca să schimbe starea, să curețe, să „aranjeze” viața în ordine, ca apoi să Se așeze El la cârmă.
Dacă astăzi Domnul Isus ar intra în templul inimii tale, prieten drag, oare ce ar găsi? S-ar bucura de lucrurile pe care le-ai adunat și le-ai lăsat acolo, în dezordine? Poate ar găsi rugăciuni spuse în grabă; dorințe care nu te onorează ca fiu de Dumnezeu, sau poate ar găsi o credință slabă, obosită, sau deznădejde, sau dragoste selectivă. Când porunca Domnului este aceasta: „Să iubești pe aproapele tău, chiar dacă îți este dușman, ca pe tine însuți…” Marcu 12:31.
Poate, deschizând ușa inimii tale, L-ai așeza pe Mântuitorul undeva, la margine, printre alte preocupări așa-zise importante pentru tine, dar să știi că El nu acceptă să fie „unul” dintre multele lucruri pe care le ai în inimă. El este esența vieții și centrul ei, de aceea, când intră mai întâi „răstoarnă”, ca apoi să pună în rânduială casa inimii tale.
El nu vrea să te tulbure când bate la ușa inimii tale, ci vrea să te trezească din ațipire; nu pentru că respinge ceea ce ești, ci pentru că vede ceea ce poți deveni primindu-L ca Domn și Mântuitor al vieții tale. Tu poți deveni fiu sau fiică în Casa tatălui ceresc și, nădăjduind în credință, să-ți lași viața în mâinile Lui, astfel ca într-o zi să te întâlnești cu El, să Îl vezi față în față, să continui să-L iubești și în veșnicii.
Nu trebuie să te temi de schimbarea pe care o face Domnul în viața ta, nici de curățirea pe care o face El în casa inimii tale, pentru că intrând ca Domn, El o transformă într-un templu plin de lumină și dragoste divină.
Credința va avea un sfârșit, nădejdea se va transforma în realitate când ne vom vedea pe „țărmurile” veșniciei cu Mântuitorul, iar dragostea va continua să ne umple inimile.