În ascultare și cu frică bună de Domnul scriu, eu, glas fără nume, un frate în Hristos.

   Eram în rugăciune marți seara și nu pot spune că eram tulburat cu tulburare de mânie, ci mai degrabă întristat, apăsat, ca atunci când vezi că un foc se aprinde între frați și nu mai încălzește ci începe să ardă legăturile dintre inimi.

   Nu apăram forme, nu apărarm obiecte, nu apăram tradiții. Nu încercam să mut pe nimeni de la o margine la alta, nici să îndulcesc ce trebuie cercetat în lumina Cuvântului. Eu încercam, atât cât mi s-a dat, să pun mai multă Lumină peste inimile noastre. Să nu ne oprim doar la ce face mâna omului ci să vedem ce este înăuntru. Să nu ne grăbim să arătăm spre celălalt, înainte ca Lumina să cadă peste noi. Să nu ne pierdem în obiecte, semne, rânduieli și forme, până uităm întrebarea cea mare: este Hristos viu în inima noastră? Căci ce folos să vezi greșeala altuia și să nu-ți vezi asprimea ta? Ce folos să poți deosebi o formă moartă dacă în tine dragostea s-a răcit? Ce folos să aperi Adevărul cu buzele, dacă inima nu mai are blândețea Celui ce este Adevărul?

... și cu această durere m-am așezat înaintea Domnului...

   Nu m-am rugat să am dreptate, nu m-am rugat ca El să mă îndreptățească pe mine. M-am rugat cu lacrimile neputinței, cu acea durere în care omul nu mai știe să explice, nu mai știe să convingă, nu mai știe să potolească focul dintre frați. Mi-am ridicat ochii spre cer și am zis în mine ca un suspin:

   Doamne Isuse Hristoase, Domnul și Învățătorul nostru, adu-ne Tu către iubirea frățească și Adevăr și nu ne lăsa să ne sfâșiem între noi în numele dreptății! Nu ne lăsa să punem cuvânt peste cuvânt până se pierde Glasul Tău! Nu ne lăsa să biruim unii împotriva altora și să pierdem toți în dragoste!

    Și pe când mă rugam astfel, lacrima nu mai era doar a mea. Parcă era lacrima unei neputințe mai mari decât mine, o durere care nu plângea doar pentru o discuție ci pentru felul în care frații pot ajunge să se privească unii pe alții ca potrivnici deși au fost chemați la aceeași Masă, de același MIRE. Și dintr-o dată... nu știu cum să spun altfel... m-am trezit într-un loc plin de Lumină... Nu era o lumină obișnuită, nu era ca lumina zilei, nici ca lumina unei lămpi. Era o Lumină care nu venea doar peste lucruri ci părea că iese din ele. Nu te orbea, dar te descoperea. Nu te strivea dar te făcea să taci. Era o Lumină curată, caldă și înfricoșător de sfântă ca și cum fiecare rază purta în ea o întrebare.

   În fața mea era o poartă mare, înaltă, frumoasă ca ușa unei nunți. Nu era o poartă de cetate și nici o ușă obișnuită, ci semăna cu intrarea către o bucurie pregătită dinainte, către o sărbătoare la care NU SE INTRĂ PRIN MERIT, CI PRIN PREGĂTIRE. Peste ea parcă se odihnea o tăcere de așteptare. Nu se auzea zarvă, dar se simțea că dincolo este ceva viu gata să se deschidă la vremea hotărâtă.

... și am văzut zece fecioare stând înaintea porții cu candele în mână...

   Stăteau acolo în așteptare. Nu alergau. Nu strigau. Nu se certau. Dar fiecare ținea în mână o candelă și candela aceea spunea mai mult decât chipul lor. Unele candele aveau flacără liniștită, adâncă, așezată, ca o lumină care nu se hrănea din emoție ci dintr-o rezervă ascunsă. Altele pâlpâiau slab, frumos la vedere pentru o clipă, dar fără adâncime, ca o lumină care încă ardea dar nu avea destul pentru noaptea ce urma.

... și privind la ele, am simțit că nu privesc doar o pildă, ci o Oglindă...

   Nu era vorba doar despre acele fecioare, era vorba despre noi! Despre frați. Despre cei ce așteaptă Mirele. Despre cei ce vorbesc despre venirea Lui, cântă despre El, se strâng în Numele Lui, țin candelele în mâini, dar NU TOȚI AU ACELAȘI UNTDELEMN ASCUNS ÎN VAS.

   Și în acel loc plin de Lumină, durerea mea din rugăciune nu dispăruse ci se adâncise. Pentru că am înțeles că discuțiile dintre noi, aprinderile noastre, înverșunările noastre, dorința de a avea dreptate, graba de a corecta, felul în care ne uităm unii la alții... toate acestea arăta ceva despre untdelemnul dinăuntru.

   CĂCI CANDELA POATE FI ÎN MÂNĂ, DAR UNTDELEMNUL SE VEDE ÎN NOAPTE!

   Și poarta stătea înaintea lor. Mare. Tăcută. Aproape. Dar încă închisă. Iar fecioarele așteptau... și în așteptarea aceea se simțea o cercetare care nu putea fi ocolită...