Pasajul din Deuteronom 21:10-14 reglementează statutul femeilor care puteau ajunge în sclavie, dacă națiunea lor pierdea un război: „Când vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi, dacă Domnul îi dă în mâinile tale şi vei lua prinşi din ei, poate că printre cei prinşi vei vedea o femeie frumoasă şi vei dori s-o iei de nevastă. Atunci s-o aduci înăuntrul casei tale. Ea să-şi radă capul şi să-şi taie unghiile, să-şi lepede hainele pe care le purta când a fost prinsă, să locuiască în casa ta şi să plângă pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile. După aceea, să te duci la ea, să-i fii bărbat şi ea să-ţi fie nevastă. Dacă nu-ţi va mai plăcea, s-o laşi să plece unde va voi, dar nu vei putea s-o vinzi pe argint, nici să te porţi cu ea ca şi cu o roabă, pentru că ai înjosit-o”.

          Textul pare revoltător din perspectiva mentalității moderne. Însă dacă îl încadrăm în contextul istoric al acelor timpuri, observăm că aceste reglementări îi protejează pe cei vulnerabili de abuzuri sexuale. Din nefericire, războaiele din Antichitate erau de o cruzime ieșită din comun. Dacă o națiune pierdea o bătălie, bărbații capturați erau uciși sau trimiși într-o robie cruntă, în timp ce femeile erau violate cu o sălbăticie ieșită din comun. Uneori, acestea erau mutilate (li se tăiau unele organe sexuale) sau erau folosite ca prostituate, pentru a produce mai mulți copii ce urmau să devină sclavi. Violența asupra femeilor era parte a ritualurilor antice de celebrare a victoriei. Câștigătorii îi umileau pe învinși, maltratându-le fiicele și femeile.

          Într-un asemenea context, legea lui Moise protejează femeile care ajung în captivitate de orice abuzuri sexuale. Întrucât în Antichitate existau puține căsătorii care nu erau aranjate, israeliții puteau să își aleagă soții dintre femeile care ajungeau în captivitate. În astfel de situații, după o perioadă de doliu (o durată de doliu de o lună era considerată mare în Antichitate, spre deosebire de epoca contemporană când doliul durează cel puțin un an), femeile urmau să se căsătorească cu acei israeliți, iar relațiile sexuale aveau loc doar în cadrul căsătoriei (Deuteronom 23:17). Dacă ulterior cei doi soți divorțau, femeia devenea liberă și putea alege unde să trăiască, pierzându-și statutul de sclavă. Deci iudeii nu puteau să violeze femeile pe care le luau în captivitate. Dacă le plăcea de ele erau nevoiți să le ia de neveste. În acel moment, soțiile deveneau persoane libere și nu mai puteau fi tratate niciodată ca niște roabe, chiar dacă legătura de căsătorie se rupea la un moment dat.

          Doar cei care nu sunt conștienți de realitatea războaielor nu văd valoarea acestor reglementări pe care le-a adus Legea lui Moise. Chiar și pentru epoca contemporană, asemenea legi sunt revoluționare. Deseori, armatele invadatoare au violat și au abuzat sexual multe femei și fetițe, chiar și în secolul nostru. Însă asemenea reglementări nu sunt nici pe departe ideale și nu sunt potrivite pentru orice perioadă (Matei 19:8). Isus Hristos a reabilitat statutul femeii în societate (a încredințat vestea învierii Sale unor femei, într-o epocă în care mărturia femeilor nu conta la tribunal) și a vorbit împotriva poligamiei (Matei 19:1-9). In viziunea lui Dumnezeu, o căsătorie trebuie să dureze toată viața și să se bazeze pe dragoste. Apoi, fiecare dintre noi trebuie să ne iubim vrăjmașii și să-i iertăm, nu să ne răzbunăm pe ei pentru răul care ni-l fac. Noi trăim în epoca harului, în noua eră care a fost instaurată de Isus Hristos și care se fundamentează pe principii divine de viață, așa cum ne spune și Decalogul (dragostea față de Dumnezeu și iubirea semenilor).