Biblia tratează problema sclaviei, la fel cum abordează și alte lucruri greșite. Păcatul nu poate fi controlat dacă nu există o lege care să facă asta (Romani 5:13). Prin faptul că Dumnezeu menționează anumite reguli în legătură cu sclavia, El ne arată că aceasta este un lucru rău, un păcat. Nimeni nu face legi pentru a limita lucrurile bune. Nu este greșit dacă mănânci prea sănătos sau dacă alegi să nu minți. Așadar, Biblia afirmă că sclavia este un lucru indezirabil care trebuie reglementat, pentru ca daunele cauzate de acest fenomen să nu ajungă prea mari.

          Sclavia admisă de Biblie nu are legătură cu fenomenul de sclavie dură, prezent de-a lungul istoriei. În Vechiul Testament, Dumnezeu le poruncește evreilor să îi trateze corect și cu bunătate pe străinii și pe slujitorii lor, amintindu-le că și ei au fost sclavi în Egipt. Cu alte cuvinte, iudeii trebuie să îi trateze pe străini și pe servitori în același mod în care ar fi vrut ei înșiși să fie tratați când erau în Egipt (Exod 22:21,23:9; Deuteronom 10:19,24:17-18). Dumnezeu insistă ca israeliții să îi prețuiască pe străinii din mijlocul lor, să îi iubească ca pe ei înșiși și să nu uite că și ei au fost străini în Egipt (Levitic 19:33-34). Este demn de menționat că sclavii israeliților nu făceau munca în locul stăpânilor lor (așa cum se întâmpla la celelalte popoare din Antichitate), ci îi ajutau pe patronii lor la lucru. Aceștia erau tratați cu demnitate și aveau drepturi pe care stăpânii lor trebuiau să le respecte. De exemplu, credinciosul Iov consideră că un păcat foarte mare ar fi nesocotirea drepturilor pe care slujitorii săi le au (Iov 31:13 - nu e vorba aici că i-ar fi agresat fizic, ci se referă la greșeala de a nu le asculta plângerile). Nicăieri în Antichitate nu se punea problema în acest mod, când era vorba despre sclavi. În articolul următor am arătat de ce legile date de profetul Moise îmbunătățesc radical instituția sclaviei și raporturile dintre slujitori și stăpâni, în comparație cu situația prezentă la celelalte națiuni din Antichitate. [1]

          Noul Testament stabilește o relație clară între stăpâni și robi, care nu are nicio legătură cu abuzurile bazate pe discriminări etnice sau rasiale. Pavel le cere patronilor să își plătească angajații în conformitate cu munca lor, pentru că și ei au un Stăpân în cer în fața Căruia vor da socoteală (Coloseni 4:1). În plus, Pavel le recomandă atât sclavilor cât și stăpânilor creștini să se respecte unii pe alții și să Îl onoreze pe Dumnezeu prin tot ceea ce fac. Apostolul ne reamintește că Stăpânul tuturor, al robilor și al patronilor, este în cer și că înaintea Lui nimeni nu are un statut special. Fiind frați în Isus Hristos, apostolul Pavel îi consideră egali pe sclavii și stăpânii creștini, însă menționează că fiecare are propriile îndatoriri pe care trebuie să le respecte (Efeseni 6:5-9). Astfel, apostolul Pavel confirmă că, în Isus Hristos, nu se face distincție între iudei și greci, între stăpâni și sclavi, între femei și bărbați. Privind din perspectiva jertfei lui Isus Hristos, toți cei mântuiți suntem una, suntem frați (Galateni 3:28). Așadar, Pavel nu declară că aprobă sclavia, ci încearcă să reformeze din interior relațiile personale dintre stăpân și sclav în limitele realității sociale romane din primul secol. Totuși, este demn de menționat că apostolul a subminat din temelii instituția sclaviei sugerând că un creștin nu trebuie să dețină un alt creștin în proprietate. Pavel i-a cerut lui Filimon să îl primească înapoi pe Onisim „nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav: ca pe un frate iubit” (Filipeni 1:16). Această redefinire a statutului social în cadrul comunității religioase era una radicală pentru Imperiul Roman, unde sclavii fugari puteau fi pedepsiți aspru sau chiar uciși. Apoi, apostolul i-a cerut lui Filimon să îl primească la fel cum l-ar primi pe el însuși. Apostolul a plasat valoarea lui Onisim la același nivel cu a sa, scriind: „Dacă mă socotești ca partener al tău, primește-l ca pe mine însumi” (Filimon 1:17). Mai mult, Pavel s-a oferit să acopere personal orice pagubă sau datorie pe care Onisim i-ar fi cauzat-o lui Filimon. Deși nu a rostit cuvântul „eliberare”, mulți teologi și istorici consideră că Pavel a sugerat acest lucru prin versetul 21: „Îți scriu fiind convins de ascultarea ta și știu că vei face chiar mai mult decât îți cer”. Acest „mai mult” putea însemna fie emanciparea legală a lui Onisim, fie trimiterea lui înapoi ca om liber pentru a-l ajuta pe Pavel în lucrarea sa misionară.

          Unii cercetători sunt de părere că Isus Hristos ar fi trebuit să condamne categoric sclavia. El nu a procedat astfel pentru că acest fenomen nu era deloc răspândit în societatea iudaică a acelor timpuri. În orice caz, morala înaltă a lui Isus Hristos (despre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui) este incompatibilă cu fenomenul sclaviei. Însă Isus Hristos s-a pronunțat în legătură cu o altă problemă a culturii antice și anume cu fenomenul poligamiei, pe care l-a condamnat categoric (Matei 19:1-12). Unii conducători ai evreilor încercau să-și justifice poligamia și practicarea divorțului folosind legea lui Moise. Dar Isus Hristos a confirmat că idealul lui Dumnezeu este să nu existe separare în cadrul căsătoriei. Într-adevăr, Moise a permis divorțul, în anumite condiții, din cauza decăderii morale a poporului evreu. Însă nici poligamia și nici sclavia nu au existat de la început. Aceste anomalii au apărut din cauza păcatului. Cu siguranță, Isus Hristos ar fi răspuns în același mod și în legătură cu problema sclaviei, dacă ar fi fost cazul, după cum a făcut când iudeii au adus în discuție problema divorțului.

Bibliografie:

[1] (38) „Sclavia” din perspectiva legilor lui Moise (pasaje mai dificile) - Resurse Creștine