1. Bate vântul. Frunza-i dusă, cade lin pe-un drum pustiu,
Toamna și-a pierdut culoarea, cerul parcă-i prea târziu.
Peste crengi se lasă ceață, peste oameni cade frig,
Iar pământul, ud și negru, parcă spune: „Nu mai strig.”

2. Lângă groapă, printre cruci, stă un plumb apăsător,
Iar sub cerul fără margini, totul pare muritor.
Nici o floare nu mai râde, nici un soare nu mai vine,
Doar o frunză moartă zboară și se-așază lângă mine.

3. Stau în spate, chiar departe, unde nimeni nu mă știe,
Printre oameni, fără nume, ca o umbră cenușie.
Văd cum unul își pleacă fruntea, altul șterge-un ochi plăpând,
Și ascult cum peste omul fără suflare, se adună gând după gând.

4. Unul plânge pentru suflet, altul plânge pentru el,
Unul spune că i-a fost aproape, altul spune ca-i rebel.
Unul vede numai bine, altul sapă după rău,
Și mă-ntreb privind mulțimea: „Care-i adevărul meu?”

5. Căci acum când nu mai poate să răspundă sau să spună,
Fiecare-i face viața după mintea lui nebună.
Unui îl ridică-n slavă, altul îl coboară jos,
Dar niciunul nu-i cunoaște sufletul întreg, pe dos.

6. Vântul bate peste groapă, frunza cade, cade iar,
Iar deasupra tuturora, cerul pare-un vechi altar.
Plumbul crește peste umeri, peste cruci și peste noi,
Parcă moartea stă și-ascultă ce vorbim despre cei goi.

7. Și atunci, din întuneric, fără pași și fără glas,
Simt că cineva se-așază, liniștit, lângă-al meu pas.
Întorc capul. Nu știu cum, dat Îl recunosc îndată,
Nu-L văzusem niciodată și-L știam de-o viață toată.

8. „Doamne, unii spun că omul ăsta a fost bun cât a trăit,
Că a dat când n-avea pâine, că a plâns și s-a smerit.
Dar sunt alții care spun ca nu-i chiar cum pare-acum
Că și el a fost ca omul, că și el a mers pe drum.

9. Și mă doare, Doamne, doare când îi aud vorbind așa.
Căci doar eu știu ce-a fost omul care zace-acum în ea.
Doamne, spune-mi dacă poți: cum de oamenii judecă atât pe toți?
Cum de unul vede bine unde altul vede rău,
Cum de fiecare își face adevărul lui mereu?”

10. Atunci glasul Lui coboară peste vânt și peste lut:
„Blestemat este acel om care-n om s-a încrezut”
Și-am simțit că vorba asta nu era doar pentru ei.
Era pentru mine însumi, pentru toți cei muritori.

11. Am privit din nou mulțimea. Și-am văzut-o altfel, clar.
Nu mai vedeam doar oameni, ci ce-ascunde fiecare, iar.
Am văzut cine-l iubește fără să aștepte-un semn,
Cine vine pentru suflet, cine vine pentru lemn.

12. Și-am privit spre cel din groapă, și atunci ceva s-a rupt.
Pentru prima dată-n viață m-am văzut pe mine mort.
Eu eram acel din lemnuri. Eu eram cel coborât.
Eu eram cel despre care toți vorbeau că a murit.

13. Și-am înțeles atunci, privind spre groapa mea cea rece,
Că tot ce spun oamenii, cu timpul se va trece.
Nu mai vreau să știu ce-au spus, nici cine m-a judecat,
Vreau să știu ce spune Cerul despre omul ce-am lăsat.

14. Vântul bate, frunza cade, peste toate-i numai plumb
Oamenii se pierd în zare, rând pe rând, plecând pe drum.
Iau eu stau privind spre El, fără teamă, fără glas:
„Doamne, când m-ai văzut în viață, m-ai iubit cu adevărat?”