Pribeag prin lume!

                                            Psalmul 56:8

         „Tu, Doamne, numeri pașii vieții mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău! Nu sunt ele scrise în cartea Ta?”

            Pe acest pământ nu suntem decât niște „străini și călători”, deoarece, prin credința în jertfa Domnului Isus Cristos, am devenit cetățeni ai Împărăției cerurilor, după cum declară apostolul în Filipeni 3:20: „Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos”.

            Nu întâmplător urmașii Domnului Isus sunt adesea socotiți de către lumea religioasă ca fiind „rătăciți”, pentru că ei nu merg pe calea cea largă a lumii care duce spre pieire, ci Îl urmează pe Mântuitorul lor pe o cale îngustă, având ca destinație cerul sfânt. De fapt, călcând pe urmele Domnului Isus, credincioșii au găsit adevărata cale care duce spre viața veșnică.

           Lumea nu cunoaște această cale, pentru că nu-L cunoaște nici pe Isus Cristos, Cel care a spus despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața!”

            Credincioșii care merg pe calea mântuirii se deosebesc de cei ce urmează calea largă, prin multe aspecte duhovnicești. Fizic nu ne deosebim cu nimic de ceilalți, toți suntem oameni în carne și oase cu nevoi, suferințe, chiar și bucurii, însă din punct de vedere moral, etic, spiritual suntem cu totul diferiți.

         Multe din lucrurile păcătoase, care pentru lume sunt plăceri, pentru credincioși sunt urâciuni.

            Credincioșii nu mai aparțin lumii acesteia, care se îndreaptă spre judecata veșnică; ei au o patrie cu mult mai bună, pregătită de Domnul lor în cer și merg spre ea cu cântări de bucurie chiar și atunci când trec prin strâmtorări.

          Tot la fel precum un călător care nu își leagă viața, existența, de locurile prin care trece, ci se concentrează pe destinația finală, tot la fel este și atitudinea credinciosului, călător și străin în lume. El privește cu drag spre ținta finală spre care a pornit, cu dorința fierbinte să ajungă cât mai curând acasă.

          Este foarte adevărat faptul că, trecând prin lume, întâlnim neajunsuri, probleme, dureri, după cum ne spunea Mântuitorul în Evanghelia după Ioan 16:33: „…În lume veți avea necazuri…”, dar merită să faci călătoria aceasta pentru a ajunge la destinație. Acolo nu vor mai fi dureri, boli, lacrimi, ci doar veșnice bucurii lângă Domnul pe care l-ai urmat din dragoste. Lucrul acesta nu este un mit, nu este o poveste pentru adormit copiii, ci este adevărul incontestabil al lui Dumnezeu.

            Pribegind prin lume vom întâlni multe pericole, uneori vom trece prin văi adânci, prin furtuni, boli, necazuri, dar având de partea noastră pe Isus Cristos, Mântuitorul, vom ajunge la destinația unde ne așteaptă Fericitul nostru Dumnezeu și Tată.

          Psalmistul David a fost pe deplin încredințat că Dumnezeu îi cunoștea suferința pe drumul vieții și că îi prețuia fiecare lacrimă vărsată în timpul pribegiei sale. De aceea el s-a adresat cu încredere Dumnezeului pe care Îl slujea, spunând: „Tu numeri pașii vieții mele de pribeag”. El avea certitudinea că Dumnezeu veghea asupra lui și îi știa fiecare pas și fiecare moment de „rătăcire”, dar David umbla încrezător în bunătatea Celui pe care-L slujea.

            Tot la fel, fiecare pas, făcut de copiii lui Dumnezeu prin lumea aceasta rece și grăbită spre nimicire, este numărat și scris în Cartea aducerilor aminte, pentru răsplătire. Domnul Dumnezeu ține evidența încercărilor prin care trec cei ce sunt ai Lui, transformându-le deznădejdea într-o certitudine a ocrotirii divine.

            Chiar trecând prin lume ca niște „rătăciți”, copiii lui Dumnezeu sunt însoțiți la fiecare pas de Mântuitorul, care-i conduce spre liman.

          David se ruga: „Pune lacrimile mele în burduful Tău”. Aceasta este dorința fiecărui credincios, călător spre veșnicie, ca lacrimile să-i fie adunate în „burduful” cerului și șterse de pe obraz.

            Domnul Însuși strânge lacrimile vărsate pe cale, le transformă în „perle” și le așează în „diadema” pe care o va așeza cu grijă pe fruntea miresei Sale. Însă cele mai frumoase și mai strălucitoare lacrimi, desigur, sunt cele ale pocăinței.

            Domnul Dumnezeu nu trece ușor peste durerile copiilor Săi și consideră suferințele lor ca fiind de o mare valoare, păstrându-le în Cartea aducerilor aminte. Aceasta era nădejdea lui David când spunea: . „Oare nu sunt ele scrise în cartea Ta?”

            În prima sa Epistolă 2:11, apostolul Petru îi sfătuia pe cei ce erau: „străini și călători”,  să țină calea dreaptă, fără să se abată de la ea la stânga sau la dreapta. De asemenea, sfatul apostolului este foarte clar: anume să nu cazi de oboseală în călătoria spre cer, să nu iei în bagajul tău lucrurile lumii care te pot opri din mers.

         „Preaiubiților, vă sfătuiesc, ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.”

            Așadar îndemnul apostolului cheamă „pribegii” la o luptă continuă împotriva poftelor care întinează sufletul și care îl fac „greoi” la înaintare. De fapt, aceasta este condiția copiilor lui Dumnezeu, spălați și iertați în sângele Domnului Isus Cristos, și care se îndreaptă hotărâți spre locul veșniciei pregătit în cer: ei trebuie să se păstreze curați la suflet chiar trecând prin lumea aceasta murdară, rea și păcătoasă.

            Evrei 10:22 „Să ne apropiem, de Dumnezeu, cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău și cu trupul spălat cu apă curată.”

           Este adevărat că la nivelul minții și al inimii fiecărui peregrin se duce o luptă între două chemări: pe de o parte, Domnul Isus Cristos vine să ne prezinte calea de urmat, cu avantajele și minunățiile cerului, astfel ca nimeni să nu fie confuz în mersul lui; pe de altă parte, „ispitele” celui rău prezintă lucrurile pământești, făcându-le să pară atractive pentru firea aceasta păcătoasă.

           Este adevărat că un credincios, care a pornit în „călătoria vieții veșnice”, dorește cerul, nu pentru bogățiile de acolo, ci pentru privilegiul de a locui cu Domnul și Mântuitorul său pentru eternitate. De aceea nu se oprește lângă „vitrinele” celui rău care își prezintă „marfa” în culori stridente, ci privește mereu spre ținta finală, cerul lui Dumnezeu.

          Apostolul Pavel, ca un ghid care cunoștea slăbiciunile omului, spunea în scrisoarea către Coloseni 3:2: „Gândiți-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ!”. Adevărat este cuvântul acesta: dacă ne vom „deconecta” de la ispitele oferite de satan pe calea cea largă a lumii și vom privi „țintă la Căpetenia și desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus”, vom ajunge la finalul pribegiei noastre, unde ne vom găsi odihna deplină, pentru totdeauna.