Mi-am spus, când norii s-au ivit, că poate nu mă mai iubești,
Deși, nici chiar în mod firesc, pe cer tot timpul soare nu-i.
M-am îndoit de ce-am știut, verificabil, că ce spui
Tu împlinești, și nu ești om ca mine să te răzgândești.

Absența cerului senin nu-nseamnă și absența Ta,
Iar încercările când vin nu-s semnul că m-ai părăsit,
Ci, dimpotrivă, dovedesc prezența Ta mai deslușit.
Mi-ai spus că ești cu mine-n veac; de ce m-am tulburat așa?

Mă iartă că mi-am concentrat atenția pe slăbiciuni,
Pe ce-am putut și nu mai pot, pe ce-am avut și nu mai am;
Ajută-mă să înțeleg că toate-s parte din program,
Și-n orice vreme să mă-ncred în sfintele-Ți promisiuni.

Să cred că bunătatea Ta la fel de mare-i când mi-e greu,
Chiar dac-arată diferit de cum aș vrea-n exterior,
Că planul Tău față de-al meu e infinit superior,
Și norii sunt în slujba Ta, puternic, Dumnezeul meu!