Trăim vremuri în care se vorbește tot mai mult despre vremea din urmă: despre răcirea dragostei, despre lepădare și despre oameni care vor avea o formă de evlavie, dar îi vor tăgădui puterea.

Și poate că ar trebui să ne întrebăm mai serios: unde ne găsește pe noi această vreme?

Pentru că, în timp ce lumea de afară este plină de oameni răniți, singuri, dependenți, disperați și fără Dumnezeu, noi ajungem uneori să ne consumăm puterea în lupte care se duc între pereții bisericii.

Ne preocupă cine ce predică, cine a spus ceva greșit, cine are dreptate, cine nu se încadrează în regulile noastre. Ne preocupă atât de mult ce trebuie îndreptat în interior, încât riscăm să uităm de cei care sunt încă afară.

Dar Hristos unde a mers?
Domnul Isus nu a venit să caute oameni care se considerau deja întregi. El a mers spre cei pe care societatea îi ocolea: spre bolnavi, spre cei robiți de patimi, spre cei prinși în alcool și droguri, spre femeile disprețuite, spre vameși și păcătoși, spre oamenii pe care ceilalți îi considerau fără șansă.

El Însuși a spus:
„N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.”

Hristos nu a -a temut de locurile în care era mizerie sufletească. Nu S-a ferit de oamenii pe care ceilalți îi considerau nevrednici. S-a apropiat de păcătos nu pentru a-i aproba păcatul, ci pentru a-l scoate din el.

Acolo a umblat Hristos.
În locurile cele mai adânci și mai grele. Acolo unde oamenii nu voiau să meargă.

Și mă întreb astăzi: noi unde mergem?

Uneori privesc cu durere cum, de la amvon, piatra nu mai este îndreptată spre păcatul lumii care zace afară, ci ajunge să lovească în credincioșii care stau în biserică.

Și mă întreb, ca femeie care stă în bancă și ascultă: oare aceasta este lucrarea pentru care ne-a chemat Hristos?

În timp ce se caută mereu ce trebuie corectat în biserică, cât mai trebuie lungită fusta, mărimea ciocului femeii, superioritatea bărbatului, dincolo de zidurile ei sunt oameni care nu-l cunosc pe Dumnezeu deloc.

Sunt oameni dependenți, oameni care trăiesc în alcool sau droguri, oameni prinși în desfrâu, oameni care și-au pierdut familiile, oameni zdrobiți de propriile alegeri și oameni care nu mai au nici-o speranță.

Poate că unii dintre ei nu au nevoie mai întâi de cineva care să le arate cât de jos au ajuns. Au nevoie de cineva care să le spună că există iertare, există pocăință și există un Mântuitor.

De aceea mă doare când văd câtă energie se consumă pentru a controla ce spune unul sau altul dintre frații noștri, pentru a analiza fiecare predică și fiecare slujire, în timp ce lumea de afară așteaptă să audă despre Hristos.

Nu spun că adevărul nu trebuie apărat. Nu spun că păcatul trebuie acceptat. Nu spun că învățătura sănătoasă nu este importantă. ! Dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns atât de preocupați să-i corectăm pe cei care îl cunosc pe Dumnezeu, încât am uitat de cei care încă nu-l cunosc.

Dumnezeu nu ne-a chemat să lucrăm numai între sfinți. Ne-a chemat să-l arătăm pe Dumnezeu între cei murdari, între cei păcătoși, între cei zdrobiți și între cei care nu știu încă cine este El.

Hristos a spus: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi.”

Atunci ce facem cu oamenii care încă nu se potrivesc în tiparele noastre? Îi lăsăm afară până când devin suficient de buni ca să intre? Sau mergem noi după ei, așa cum Hristos a venit după noi? Poate că este mai ușor să stăm între oameni care cunosc Scriptura, care știu să cânte, să se roage și să vorbească despre Dumnezeu. Dar Hristos a mers și la omul care nu știa nimic despre Dumnezeu. A stat la masă cu oameni pe care ceilalți îi disprețuiau. A vorbit cu cei respinși și a atins vieți pe care alții le considerau pierdute. Aceasta a fost lucrarea Lui. Și poate că una dintre marile noastre probleme este că ne preocupăm atât de mult de ce predică un sfânt altui sfânt, încât uităm de omul care nu a auzit niciodată cu adevărat despre Hristos. Ne uităm cine vorbește, cine predică, cine slujește și cine a spus ceva greșit. Dar Dumnezeu poate privește în altă parte. Poate privește spre omul care în seara aceasta este singur și plânge. Spre tânărul care se luptă cu o dependență. Spre femeia care și-a pierdut demnitatea și nu mai știe cum să se întoarcă. Spre omul care a ajuns să creadă că Dumnezeu nu-l mai poate ierta. Și Dumnezeu așteaptă ca cineva să meargă la el. Nu ca să-l judece, ci ca să-i arate calea spre Hristos.

De aceea, ca femeie care stă în bancă și privește toate acestea, nu pot să nu mă întreb: Oare nu cumva, în timp ce ne luptăm între noi pentru cine are dreptate, lumea de afară rămâne fără cine să-i arate cine este Hristos?

Nu spun să renunțăm la adevăr. Spun să nu pierdem inima lui Hristos în timp ce apărăm adevărul despre Hristos.

Pentru că putem vorbi atât de mult despre sfințenie, încât să uităm de milă. Putem vorbi despre păcat și să nu mai vedem păcătosul. Putem apăra reguli și să pierdem din vedere sufletele.
Iar vremea din urmă nu ne cheamă să fim mai aspri unii cu alții, ci mai treji, mai curați, mai sinceri și mai plini de dragoste.
Lumea nu are nevoie doar de oameni care să-i spună ce este greșit. Are nevoie de oameni care să-i arate cine poate schimba ceea ce este greșit. Hristos a venit pentru cei bolnavi, pentru cei zdrobiți, pentru cei păcătoși și pentru cei pierduți. Și dacă aceasta a fost inima Lui, atunci aceasta trebuie să rămână și direcția Bisericii Lui.

Să nu ne consumăm toată puterea lovindu-ne unii pe alții cu piatra cuvântului, în timp ce, dincolo de ușile bisericii, sunt oameni care așteaptă să audă despre har. Pentru că, în timp ce noi ne certăm despre cei dinăuntru, Hristos încă îi caută pe cei de afară.
Diana G. U.