Pergam înseamnă turn înalt sau căsătorit în întregime. Mântuitorul se prezintă ca Cel care are sabia cu două tăișuri. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12) cu care va judeca El cele două mari rele din Pergam (răul din cetate, care era un centru religios păgân și neregulile din biserică – învățătura lui Balaam și a nicolaiților).

          Pergam era centrul religios păgân al Asiei Mici, de unde și denumirea de tronul lui Satan. Acolo se găsea cea mai renumită sculptură din provinciile Imperiului Roman: altarul lui Zeus, înalt de 12 metri, care avea forma unui tron. Zeus era considerat zeul suprem al grecilor și stăpânul universului. Acest altar trebuia să fumege zi și noapte, jertfele nu încetau niciodată. Toți locuitorii Pergamului era obligați să-i aducă lui Zeus jertfe pe acest altar, sub amenințarea persecuției. Pergamul a devenit un mare centru religios deoarece aici s-au refugiat preoții caldeeni, care au fost izgoniți de perși din Babilon după moartea lui Belșațar. Marele preot babilonian purta titlul de Pontifex Maximus, cel care restabilea legătura dintre om și Dumnezeu. De aici provine și numele papei de la Roma, de Suveran Pontif. Pe de altă parte, în Pergam se venera și cultul zeiței Atena, care era considerată fiica lui Zeus, protectoarea grecilor și zeița înțelepciunii. Fiecare locuitor era obligat să intre în templul Atenei (care era în apropierea statuii lui Zeus) și să se închine marii protectoare a grecilor. Cei care refuzau erau acuzați că nu sunt patrioți și erau prigoniți. Mai mult, în Pergam exista și templul lui Asclepius, considerat zeul orașului și zeul medicinei. Acest templu era foarte renumit, deoarece în jurul lui erau multe spitale, dar și o școală renumită în medicină. Hipocrate, unul dintre cei mai mari medici din lumea antică, s-a născut și a trăit în Pergam. Mulți oameni veneau în Pergam ca să fie vindecați și unii dintre ei chiar își recăpătau sănătatea. Însă nu Asclepius îi vindeca, ci preoții lui, care practicau medicina. Personalul medical credea că vindecarea se face prin intermediul lui Asclepius. De aceea, medicii le cereau bolnavilor ca, înainte de internare, să intre în templul lui Asclepius și să i se închine. Templul lui Asclepius era situat puțin în afara cetății. Pacienții obișnuiau să doarmă noaptea în el, ca să se târască șerpii neveninoși peste ei, considerând că acest ritual îi ajută să se vindece. Asclepius este reprezentat ca un șarpe mare, cu gura deschisă și cu limba scoasă, fiind înfășurat în fața templului pe o prăjină. Lui Asclepius i se asocia și titlul de Mântuitor. Creștinii detestau cultul lui Asclepius deoarece avea simbolul Diavolului (un șarpe) și i se atribuiau prerogativele lui Isus Hristos. Însă când existau epidemii sau când bolnavii nu erau vindecați, autoritățile îi acuzau pe creștini că sunt vinovați, pentru că din cauza lor nu vrea Asclepius să mai vindece. Nu în ultimul rând, cetatea Pergam a devenit tronul lui Satan și pentru că era reședința cultului cezarului. Mulți episcopi și preoți oficiau slujbe în templul cezarului. Toți locuitorii trebuiau să ardă tămâie pe altar și să se închine în fața statuii cezarului, care era de cinci ori mai mare decât înălțimea lui Domițian. Înainte de actul închinării, creștinii trebuiau să se lepede de Isus Hristos printr-un blestem. Pentru cei care refuzau, urmau chinuri greu de imaginat.

          Isus Hristos a fost impresionat de faptul că creștinii nu au părăsit Pergamul, în ciuda prigoanei crunte. El i-a asigurat că este conștient de greutățile pe care trebuiau să le întâmpine și i-a apreciat pentru că nu s-au lepădat de El, în asemenea condiții dificile. Creștinii din Pergam au demonstrat că este posibil să fii credincios în orice loc și în orice împrejurare, chiar și lângă tronul Diavolului. Aceștia nu au dorit să scape de prigoană, ci au urmărit să-i aducă și pe alți oameni la mântuire. Dacă creștinii din primele secole ar fi fugit de greutăți, aceștia nu ar fi cucerit lumea pentru Isus Hristos. Numărul martirilor a crescut foarte mult în timpul lui Domiţian. Proconsulii au constatat numărul mare de victime și l-au întrebat pe Domițian cum să procedeze în această situație. În ciuda prigoanei, numărul de convertiți creștea, iar provinciile din Asia Mică riscau să-și extermine o bună parte din populație. Domițian le-a cerut proconsulilor să-i supună pe liderii creștini la cele mai crude metode de tortură și să-i execute în fața unui public cât mai mare, pentru a răspândi panica între oameni. Mai mulți lideri creștini au fost omorâți, printre care și Antipa, episcopul bisericii din Pergam, cel de care amintește Mântuitorul. Acesta a refuzat să intre în templul cezarului și nu a dorit să se închine înaintea chipului acestuia. Proconsulul deţinea şi funcţia de mare preot al cultului cezarului. În sala lui de judecată era statuia lui Domițian, înaintea căreia ardea un foc sacru. Proconsulul i-a cerut lui Antipa să blesteme numele lui Hristos, să ardă tămâie pe altar și să declare că cezarul este Dumnezeu. Antipa a refuzat să facă aceste lucruri. Conform mărturiei lui Tertulian (la sfârşitul secolului al II-lea), Antipa a fost pus pe un taur de bronz, încălzit astfel încât a ars puțin câte puțin zile întregi. Dar Antipa a îndurat chinurile cumplite și chiar l-a mărturisit pe Mântuitor înaintea mulțimii care îl privea îngrozită. Mântuitorul nostru l-a numit pe Antipa drept „martorul Meu credincios”, oferindu-i același titlu pe care îl avea El înaintea Tatălui (Apocalipsa 1:5; 2:13; 3:14). Într-adevăr, Hristos îi înzestrează pe cei care Îi rămân credincioși până la final cu gloria pe care o are El înaintea Tatălui ceresc.

          Mântuitorul trebuie să mustre biserica din Pergam pentru că a permis unor oameni cu învățătură greșită să se manifeste în adunare. Aceștia susțineau doctrina lui Balaam și a nicolaiților. Doctrina lui Balaam propune compromisul (slujirea la doi stăpâni), consumul cărnurilor sacrificate idolilor, imoralitatea sexuală și practica îmbogățirii din Evanghelie. Doctrina nicolaiților susține că odată ce L-ai acceptat pe Hristos în inimă, păcatele în trup (curvia, închinarea la idoli) nu te mai pot afecta și nu mai contează. Totodată, această învățătură promovează profesionalismul clerical (ierarhii peste ierarhii de preoți și episcopi, intermediari între credincioși și Dumnezeu). Dacă în biserica din Efes sunt condamnate faptele nicolaiților, în biserica din Pergam păcatul evoluează, de la niște simple fapte la o întreagă învățătură greșită. Isus Hristos îi îndeamnă la pocăință pe credincioșii din Pergam și le cere să excludă învățăturile false din mijlocul lor. Altfel, Domnul Însuși va lupta împotriva acestor oameni răi.

          Mântuitorul nostru le promite mana ascunsă tuturor celor care vor birui. Mana este o imagine a lui Isus Hristos Însuși. Acest cuvânt poate simboliza hrana cerească în contrast cu mâncarea oferită idolilor. Mana ascunsă poate reprezenta și o comuniune plăcută și secretă cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în veșnicie.

          Domnul Isus Hristos le promite credincioșilor din Pergam că vor primi o piatră albă pe care este scris un nume nou, pe care nu îl cunosc decât cei care îl primesc. În lumea antică, piatra albă a avut mai multe semnificaţii. Dacă un inculpat primea o piatră albă din partea judecătorului, acesta era eliberat. Dacă însă primea o piatră neagră, era condamnat. Apoi, când un sclav era eliberat (de exemplu, un gladiator care obținea multe victorii), acesta primea o piatră albă cu un nume nou, ca semn al eliberării. Totodată, cei care salvau orașul dintr-o primejdie mare, cei de neam împărătesc și cei care contribuiau la reputația orașului primeau câte o piatră albă și trăiau toată viața pe cheltuiala statului. Tot astfel, Domnul Isus Hristos ne-a scăpat de judecata la care merg necredincioșii (pentru a fi condamnați) și ne-a eliberat de robia păcatului. Fiind copii de Dumnezeu, noi dobândim spiță regală și vom trăi o veșnicie în cer, pe cheltuiala lui Isus Hristos (datorită jertfei Sale de la Calvar).