Isus Hristos se prezintă bisericii din Efes ca fiind Cel care ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur. Mântuitorul ne transmite că El protejează biserica și că o ține în mâna Lui cu autoritate (Ioan 10:28). Acesta cunoaște tot ce se întâmplă în biserică, deoarece este omniprezent și omniscient.

          Contextul religios din Efes era foarte complex. Orașul avea două temple pentru cultul cezarului, împreună cu statuia lui Domițian. Efesul era considerat și lumina Asiei, deoarece acolo se afla și templul zeiței Diana. Diana era una dintre cele mai sacre zeițe din lumea antică, iar templul ei a fost una dintre cele șapte minuni ale Antichității. Diana era considerată zeița fertilității, iar cultul ei era venerat în întregul Imperiu Roman. Se făcea mult comerț în numele zeiței Diana. Când închinătorii veneau la templu să venereze chipul Dianei, aceștia puteau să cumpere amulete (un mic chip sau un mic altar al Dianei, făcut din argint sau din alte pietre mai speciale). Mulți oameni atribuiau acestor obiecte puteri magice și le foloseau în ritualuri de vrăjitorie sau ghicire. Alte persoane le foloseau ca leac pentru diverse boli, pentru cei care nu puteau să aibă copii și pentru împlinirea tuturor dorințelor. În plus, în templul Dianei se practicau prostituția și o sumedenie de alte acte imorale. Totodată, cei care nu se închinau cezarului și cei care nu onorau cultul zeiței Diana erau marginalizați și persecutați. Apostolul Pavel a stat timp de trei ani în Efes (între anii 54 și 57), mai mult decât oriunde în altă parte. Dumnezeu s-a folosit de el și mulți oameni au devenit creștini, iar vrăjitorii și-au ars cărțile. Argintarul Dimitrie, care confecționa amulete cu chipul Dianei, și-a văzut câștigul în pericol, pentru că idolii săi nu se mai vindeau ca în trecut. El i-a întărâtat pe meseriașii din breasla lui și a răsculat cetatea împotriva apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 19:21-40).

          Biserica din Efes a fost lăudată de Mântuitorul nostru pentru multitudinea de fapte bune, pentru perseverența ei și pentru munca ei neobosită. Credincioșii din Efes aveau o doctrină sănătoasă, au suferit pentru mărturia lor și nu au obosit. Aceștia nu îi tolerau pe cei răi în fruntea bisericii (pe nicolaiți) și aveau capacitatea de a-i demasca pe apostolii falși. Dar tragedia lor era că și-au părăsit intenționat dragostea dintâi. Entuziasmul și pasiunea lor pentru Dumnezeu dispăruseră, deși erau încă sănătoși în doctrină și activi în slujire. În dorința lor pentru adevăr, ei au uitat să iubească. Nu au mai păstrat echilibrul între dreptate și dragoste. Acești credincioși au pus eforturile personale mai presus de dragostea pentru Dumnezeu, au ajuns să iubească lucrările lui Dumnezeu mai mult decât pe Mântuitorul nostru. Atitudinea lor față de Dumnezeu trebuia să se schimbe, iar lucrările trebuiau făcute din motivații corecte (nu din obligație, nici pentru răsplată, ci din dragoste). Într-adevăr, Dumnezeu cere întâi inima noastră, apoi eforturile noastre. Nu ne putem plictisi de El niciodată. Isus Hristos le-a recomandat să-și amintească de zilele când au devenit credincioși, să conștientizeze păcatele lor, să se pocăiască, să nu mai trăiască din gloria trecutului și să se întoarcă la iubirea lor pasională pentru Dumnezeu. Mântuitorul i-a avertizat că biserica va înceta să existe dacă situația nu se va schimba, iar mărturia ei se va stinge (Apocalipsa 2:5).

          Apostolul Ioan a păstorit biserica din Efes (pe acolo trecuseră și apostolul Pavel – Faptele Apostolilor 18-19, dar și Timotei – 1 Timotei 1:3). Se pare că acesta a fost adânc cercetat de evaluarea pe care i-a făcut-o Isus Hristos acestei biserici. În ultimii săi ani de viață, apostolul era dus pe brațe de alți credincioși mai tineri. Ioan le spunea mereu și mereu aceleași lucruri: să se iubească unii pe alții. După căderea Ierusalimului (în anul 70), Efesul a devenit cel mai mare centru al lumii creștine. La câțiva ani după moartea apostolului Ioan, împăratul Traian l-a trimis pe Plinius, guvernatorul Bitiniei, ca să-l informeze în legătură cu înmulțirea creștinilor din Asia Mică. Aceasta i-a răspuns printr-o scrisoare că numărul creștinilor a crescut atât de mult, încât s-au golit aproape toate templele păgâne. Acest lucru nu i-a plăcut împăratului. În anul 115, când unii creștini din Asia Mică au fost duși la Roma ca să fie aruncați la lei în arene, printre ei a fost și episcopul Ignatie al Antiohiei. Acest ucenic al apostolului Ioan a trimis bisericii din Efes o scrisoare în care a relatat că majoritatea martirilor au fost din Efes. Ignatie i-a lăudat pentru puterea pe care au arătat-o în fața morții și i-a pus în aceeași categorie cu apostolii, care de asemenea au fost persecutați. Din această scrisoare reiese că efesenii s-au pocăit și s-au întors la dragostea dintâi a înaintașilor lor, apostolii.

          Domnul Isus Hristos le promite celor ce vor birui (credincioșilor adevărați care își pun încrederea în El) că vor mânca din pomul vieții, care este în mijlocul Paradisului lui Dumnezeu. Toți cei salvați vor mânca din pomul vieții, adică vor trăi o veșnicie în cer, bucurându-se de Ființa lui Dumnezeu și de prezența Lui.