Împăratul Domițian a impus cultul închinării în fața cezarului. Una dintre cele mai mari sărbători în Imperiul Roman era ziua împăratului. Cezarul considera că este dumnezeu și că are origine divină. Cei care au refuzat să i se închine au fost prigoniți, omorâți sau exilați pe insula Patmos, o insulă mică, stearpă și stâncoasă din Marea Egee. Pe acea insulă existau cariere de piatră și mine. Apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos, unde a primit această revelație (Apocalipsa) de la Isus Hristos, în ziua Domnului (Apocalipsa 1:9-10). Biblia ne arată că Mântuitorul nostru are superioritate absolută față de cezarii romani, care și-au atribuit în mod gratuit sărbători în cinstea lor.

          Isus Hristos apare ca fiind Cel Întâi Născut dintre cei morți și Stăpânitor peste toți regii pământului (Apocalipsa 1:5). El este primul care a înviat dintre cei morți, ca să nu mai moară niciodată. Isus Hristos este Acel Salvator care ne iubește și ne-a iubit cu mult timp înainte de a muri pe cruce pentru păcatele noastre. El ne-a spălat de păcatele noastre cu un preț foarte mare: propriul Său sânge. Mărturisim că prețul plătit la Golgota a fost prea mare. Noi nu meritam să fim răscumpărați cu un preț atât de exorbitant. Mai mult, Isus Hristos a făcut din noi preoți ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:6). El vine din nou pe nori și orice ochi Îl va vedea (Apocalipsa 1:7, Matei 24:29-30). Toți necredincioșii vor fi în doliu, pentru că Isus Hristos vine să-Și judece dușmanii și să-Și întemeieze regatul. Mântuitorul nostru se prezintă pe Sine ca fiind Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul (Apocalipsa 1:8). El este dincolo de timp și străbate eternitatea. El este Creatorul tuturor lucrurilor și Cel care a început și va sfârși planul divin pentru omenire.

          Isus Hristos se prezintă apoi în postura de Judecător (Apocalipsa 1:12-18). Acesta poartă o robă lungă și are un brâu de aur în jurul pieptului, ca simbol al credincioșiei, sfințeniei și corectitudinii cu care judecă (Isaia 11:5). Capul și părul Lui sunt albe ca lâna albă, ca zăpada. Acest lucru este un simbol al înțelepciunii și purității cu care judecă. Isus Hristos este din eternitate, fiind Cel Îmbătrânit de zile, așa cum afirmă și profetul Daniel (Daniel 7:9). Ochii Lui, ca para focului, vorbesc despre cunoașterea Sa desăvârșită și despre atenția la detalii, atunci când judecă. Picioarele Lui sunt ca bronzul prelucrat într-un cuptor și vocea Lui vuiește ca valurile mării. Toate aceste elemente ne indică funcția de Judecător a lui Isus Hristos (de regulă, bronzul simbolizează judecata). În plus, Mântuitorul ține în mâna dreaptă șapte stele (care sunt conducătorii celor șapte biserici), arătându-ne atotputernicia și onoarea Lui. El este Capul bisericii, Cel ce ține biserica. Din gura Lui iese o sabie ascuțită cu două tăișuri, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). De aici deducem că verdictele Sale sunt pătrunzătoare și foarte exacte, așa cum se poate vedea pe parcursul cărții Apocalipsa. Fața lui Isus Hristos este strălucitoare ca soarele la amiază, ca simbol al splendorii, maiestății și gloriei Sale.

          Isus Hristos este îndreptățit să judece cele șapte biserici, căci judecata începe de la casa lui Dumnezeu (1 Petru 4:17). După aceea, Mântuitorul judecă pământul, în timpul necazului cel mare (Apocalipsa 4-16). Apoi, El judecă Babilonul cel mare (Apocalipsa 17-18) și pe conducătorii lumii, la Armaghedon (Apocalipsa 19). Totodată, Mântuitorul îl judecă pe Diavol, pe care îl leagă pentru o mie de ani, în timpul domniei Sale pe pământ. La sfârșitul mileniului, are loc o judecată a celor necredincioși, care nu au avut parte de prima înviere. Toți necredincioșii și toate ființele spirituale care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu sunt aruncați în iazul de foc și pucioasă, care reprezintă moartea a doua (Apocalipsa 20). Pe parcursul cărții, Isus Hristos se prezintă și în postura de Cap al bisericii, care cunoaște tot ce se întâmplă în biserică și atrage atenția asupra păcatului (Apocalipsa 2-3). Pe de altă parte, Îl putem vedea pe Hristos în postura de Miel junghiat care domnește (Apocalipsa 4-5) și de Mire așteptat de biserică (Apocalipsa 19). În final, Hristos apare în postura Celui care are ultimul cuvânt, fiind Împăratul împăraților și Domnul domnilor, care poartă pe cap multe cununi împărătești (Apocalipsa 19:11-16).

          Apostolul Ioan nu era glorificat când a primit această revelație, deși Duhul Sfânt preluase controlul asupra ființei sale în totalitate (Apocalipsa 1:10). Acesta a căzut la picioarele lui Isus Hristos ca mort, deoarece nu putea sta în picioare în fața unui Dumnezeu Sfânt. Mântuitorul nu s-a mai prezentat ca Păstorul cel Bun, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, pe al Cărui piept își plecase Ioan capul la cina cea de taină. De data aceasta, apostolul iubit L-a văzut pe Învățătorul Său în glorie, în postura de Leu care domnește (Daniel 7:9-14). Pentru mine nu este o surpriză că Ioan ne prezintă aceste adevăruri atât de adânci despre Isus Hristos, atât în Evanghelia sa, cât și în cartea Apocalipsa. El este cel care și-a plecat capul pe pieptul Mântuitorului la cina cea de taină, cel care nu L-a părăsit pe Isus Hristos nici chiar la cruce, atunci când i-a fost încredințată Maria, mama Mântuitorului. Isus Hristos l-a iubit în mod deosebit pe Ioan. Relația strânsă dintre cei doi este vizibilă în tot ceea ce a scris apostolul și în viziunea lui despre Hristos.