De n-ai fi Tu, Doamne, m-aș pierde pe cale,
Aș crede lumină orice foc străin,
Mi-aș ascunde rana între vorbe goale
Și-aș numi odihnă tot ce-mi este chin.

Aș umbla prin zile ca printr-o cetate
Unde fiecare poartă-n el un gol,
Aș cerși lumină zidurilor toate
Și m-aș face singur paznic și ocol.

Mi-aș clădi din vorbe turnuri fără scară,
Să mă vadă lumea sus, de neatins,
Dar în miezul nopții, când tăceri coboară,
Aș simți că focul dinăuntru-i stins.

Aș strânge avere, laudă și nume,
Ca să-mi cumpăr pace pentru înc-un ceas,
Dar mi-ar fi tot largul strâmt ca într-o lume
Unde omul însuși nu mai are glas.

De n-ai fi Tu, Doamne, Cel ce-mi știi țărâna,
M-aș boci în taină că sunt trecător;
Mi-aș ascunde rana, mi-aș închide mâna,
Ca să par mai tare tocmai când cobor.

Aș iubi cu frică, măsurând iubirea,
Să nu dau mai multă decât pot primi,
Și-aș ucide-n mine, încet, dăruirea,
Ca să nu mă doară dacă voi iubi.

Aș ierta cu gura, dar aș ține vina
Ca pe-o amintire, cui înfipt în prag,
Și-aș numi dreptate însăși răzbunarea,
Folosită-n ceasul ce îmi va fi drag.

Aș privi spre oameni căutând folosul,
Cântărind prieten, frate și străin,
Și, pierzând iubirea, mi-aș păstra prisosul
Ca pe-o pâine rece lângă-un om flămând.

De n-ai fi Tu, Tată, mila ce mă cheamă
Când mă-ntorc cu fruntea către vechiul lut,
Aș lua căderea drept pecete, teamă
Și-aș crede că omul este ce-a făcut.

N-aș pricepe taina grâului ce moare
Și se-ntoarce-n spice după ce-a pierit;
Aș numi sfârșitul ultima-nchisoare
Și mormântul, piatra peste infinit.

Crucea mi-ar fi numai lemn și suferință,
Lacrima, rușine… mila, semn de slab,
Harul, o poveste spusă din credință
Pentru cel cu teamă ce dorește-un prag.

Dar știu că în Tine, rana are cale,
Noaptea are margini, plânsul are rost;
Poți să faci izvoare chiar și din petale
Arse de pustiul prin care am fost.

Fiindcă Tu ești, Doamne, nu-mi mai cer scăpare
De tot ce mă frânge, de tot ce mi-e greu;
Cer doar să nu treacă nicio încercare
Fără să mă facă mai deplin al Tău.

Lasă-mi de-i nevoie, drumul fără stele,
Dacă-n întuneric mâna Ta o simt;
Lasă-mi și tăcerea să mă doară-n ele,
Dacă prin tăcere Te aud vorbind.

Ia-mi ce-mi este idol, chiar de poartă nume
De izbândă, pace, vis ori viitor;
Nu mă lăsa, Doamne, să câștig o lume
Și să pierd din mine chipul Tău de dor.

Și de-mi va rămâne numai o suflare,
Fără glas, putere și fără răspuns,
Să-mi ajungă, Doamne, ultima chemare:
Tu ai fost cu mine, și mi-a fost de-ajuns.

Dany Căpătan