Cartea Apocalipsa a fost redactată pe timpul lui Domiţian, la finalul primului secol. Aceasta a fost destinată bisericilor din Asia Mică și a fost scrisă cu scopul de a-i mângâia şi de a-i încuraja pe creştinii persecutaţi de către Imperiul Roman. Ca să putem înțelege contextul istoric al cărții Apocalipsa, trebuie să investigăm cum a apărut cultul cezarului și cum s-a ajuns în situația din timpul lui Domițian, când persecuția împotriva creștinilor a atins apogeul de până atunci. Din punct de vedere profetic, cartea Apocalipsa face referire la vremurile din urmă. Într-adevăr, unii cezari romani sunt prototipuri ale Anticristului, cel care va stăpâni lumea în timpul Strâmtorării. Astfel, cartea Apocalipsa este adresată atât bisericii persecutate din primul secol, cât și bisericii creștine din toate timpurile. Cartea are valoare profetică, deoarece vorbește despre evenimente ce vor avea loc la finalul istoriei. Însă de-a lungul istoriei omenirii au avut loc unele evenimente care seamănă cu unele nenorociri descrise de către apostolul Ioan în Apocalipsa. Dar aceste evenimente s-au întâmplat pe plan local și au avut o intensitate mai redusă (perioade de persecuții ale creștinilor de către Imperiul Roman, islam, atei sau inchiziție, Holocaustul evreilor, dictatori care și-au arogat prerogative divine, perioade de foamete sau de războaie intense, dezastre naturale, viruși și epidemii precum ciuma bubonică). Istoricii Cornelius Tacitus, Eusebiu din Cezareea, Lactanțiu și Josephus Flavius oferă detalii despre cultul cezarului și despre interacțiunile creștinilor și evreilor cu autoritățile romane. În continuare, voi sintetiza câteva momente importante din istoria Imperiului Roman, punând accent pe cultul cezarului și pe relația autorităților cu creștinii.
Cultul cezarului a început de la popor. Imperiul Roman a oferit multor ţări prosperitate şi pace. Cultul cezarului s-a dezvoltat, la început, din semn de recunoştinţă faţă de Roma. Romanii nu şi-au câştigat tot imperiul prin forţă, ci au fost situații când unii împăraţi şi-au oferit singuri Romei împărăţiile lor, pentru că avantajele pe care le-a adus Imperiul Roman erau foarte mari. Când romanii luau în stăpânire o ţară, acolo începea să domnească dreptatea. Justiţia romană apăra interesele poporului, iar dreptul roman ocrotea foarte mult familia. Şoselele romane care traversau lumea au fost curăţate de hoţi şi mările de piraţi. Viaţa oamenilor era mai sigură ca oricând.
Cultul cezarului a apărut deoarece mulți oameni considerau că Imperiul Roman era o împărăţie eternă, fiind întins de la un capăt la altul al lumii: de la râul Eufrat până în Marea Britanie şi de la Dunăre până în Africa de Nord. Imperiul Roman a stăpânit peste multe ţări şi naţiuni, rase şi limbi, religii şi obiceiuri. Imperiul trebuia să unească aceste popoare cu diferite practici şi crezuri. Cultul cezarului a devenit treptat liantul de legătură între națiunile Imperiului Roman. Acest ritual religios nu a început cu divinizarea cezarului, ci a cetății Romei. Oamenii din provinciile romane, în recunoştinţa lor faţă de Cetatea Eternă, au crezut că aceasta era o zeiţă şi au început să-i invoce spiritul. Astfel, în anul 195 î. Hr. , a fost construit în orașul Smirna primul templu în cinstea zeiţei Roma, spre care mulţi oameni şi-au îndreptat atenţia. După alți 150 de ani, unii cetățeni ai imperiului au ajuns la concluzia că împăratul întruchipa spiritul Cetății Eterne. De a lungul timpului, oamenii au început să creadă că cezarii romani erau zei. În anul 29 î. Hr. , Cezar August (31 î. Hr. -14 d. Hr.) împreună cu senatul au aprobat construcția a patru temple (în Pergam, la Efes, în provincia Bitinia și în Nicomedia) în cinstea lui Iulius Cezar, predecesorul său, la insistențele poporului. Cezar August a aprobat cultul lui Iulius Cezar numai în provinciile care nu aveau cetăţenia romană, iar celor care aveau cetăţenia romană nu le permitea să-l venereze. El nu a impus provinciilor romane cultul cezarului, ci a lăsat la latitudinea lor dacă să-l practice sau nu.
Cezarul Tiberiu (14-36) a considerat că divinizarea lui era o ofensă la adresa zeilor, că era nepotrivit ca o fiinţă muritoare să fie ridicată la rangul de zeu. Când a ajuns pe tron, cultul cezarului era deja puternic și nu a putut să-l interzică. Însă a reușit să oprească construcția de alte temple în care să fie venerat.
Împăratul Caligula (36-41) a suferit de epilepsie. Acesta a pretins să fie onorat ca zeu şi a poruncit să i se construiască temple în tot imperiul, încercând să le impună chiar şi evreilor să-l venereze ca Dumnezeu. În general, autoritățile romane i-au scutit pe evrei de practicarea cultului cezarului, ştiind că nu i-ar fi putut determina să se închine altor zei, chiar dacă i-ar fi ameninţat cu moartea. Totodată, evreii au fost scutiţi şi de serviciul militar, datorită legii lor referitoare la Sabat și la alimentație. În schimbul acestor privilegii, evreii plăteau o taxă specială. Însă Caligula nu a ținut cont de aceste lucruri și a vrut să-şi introducă statuia şi în Templul din Ierusalim, ca să i se inchine şi evreii. Consilierii lui i-au cerut să nu facă acest lucru, ştiind că evreii vor protesta şi că se va vărsa mult sânge. Totuşi, Caligula a ordonat să se intervină cu trupe pentru înăbușirea revoltei iudeilor. Însă a fost ucis înainte ca trupele romane să ajungă la Ierusalim.
Cezarul Claudiu (41-54) a schimbat complet politica epilepticului Caligula. Acesta a trimis o scrisoare guvernatorului provinciei Egipt prin care le-a permis la un milion de evrei din Alexandria să se închine doar Dumnezeului lor. Anterior, aceștia refuzaseră să-l venereze pe Caligula. Cezarul Claudiu nu a acceptat numirea preoților și construirea templelor pentru cultul lui, deoarece nu dorea să se lupte cu națiunile imperiului. El a aprobat practicarea tuturor religiilor și nu a dorit ca religia cuiva să fie lezată de cultul cezarului. Cezarul Claudiu a căutat mai degrabă să slăbească cultul cezarului, decât să-l încurajeze.
Împăratul Nero (54-68) nu a insistat mult să se practice cultul cezarului. Acesta i-a persecutat pe creştini, dar nu pentru că nu l-au venerat ca Dumnezeu, ci fiindcă cezarul i-a folosit drept ţapi ispăşitori pentru incendierea Romei, căreia, de fapt, el îi dăduse foc. Împăratul Nero i-a supus pe creștini celor mai cumplite torturi, acuzându-i că au dat foc Romei și că urăsc rasa umană. Inclusiv cei bănuiţi că au legături cu creştinii erau prinşi şi condamnaţi la moarte. Modul în care sfârşeau creştinii era îngrozitor. O parte dintre ei erau îmbrăcaţi în piei de animale şi sfâşiaţi de câini sau aruncaţi în arenă împreună cu animale sălbatice. Alții erau crucificaţi sau arşi de vii pe cruci. Persecuţia nu s-a extins decât în Roma, acolo unde creştinii au fost torturați din cauza unei plăceri bolnave a nebunului Nero și nu a unei politici de stat organizate pentru eradicarea creştinismului. Printre cei martirizaţi la ordinele lui Nero au fost şi apostolii Petru şi Pavel.
Cezarii Galba, Otto şi Vitelius (68-69) s-au succedat la tron într-un interval de timp foarte scurt după moartea lui Nero (18 luni). Pe vremea lor, cultul cezarului a funcționat, însă a fost foarte neglijat. Împăratul Vespasian (69-79) nu şi-a impus cultul, dar nici nu a încercat să-l oprească. Cezarul Titus (79-81) a continuat aceeași politică precum Vespasian, legat de cultul cezarului. Împăratul Nerva (96-98) a abrogat legile lui Domiţian şi a oprit persecuţia creștinilor.
Împăratul Domiţian (81-96) a fost cel mai rău dintre cezarii din primul secol. Spre deosebire de Caligula, care era nebun, Domițian era șiret, megaloman și extrem de narcisist. Acesta a impus cultul cezarului în tot Imperiul Roman. Când intra împreună cu soţia lui în anumite locuri publice (teatrul), Domițian pretindea ca supușii să se ridice în picioare și să declare că toată gloria i se cuvine lui (ca Dumnezeu) și soției sale. El s-a autoproclamat Dumnezeu şi a adus la cunoştinţa tuturor proconsulilor din provincii că anunţurile şi decretele guvernamentale trebuiau să înceapă cu formula: „Dumnezeul nostru Domiţian ordonă …”. Oricine dorea să i se adreseze, fie în scris, fie verbal, trebuia să înceapă cu titlul „Dumnezeul nostru Domiţian …”. Domiţian a elaborat o lege care îl obliga pe fiecare cetăţean din imperiu să meargă la templu o dată pe an, să ardă tămâie înaintea statuii lui (care era de cinci ori mai mare decât el însuşi), să se închine înaintea acesteia şi să afirme că cezarul este Dumnezeu. Participanții la acest ritual erau trecuţi într-un registru şi li se elibera o adeverinţă prin care dovedeau că au ascultat de porunca împăratului. Fiecare cetăţean era obligat să participe la o astfel de ceremonie, dacă dorea să-și păstreze viața. Cei ce refuzau să se închine statuii lui Domițian erau acuzaţi că nu-i sunt loiali cezarului şi că nu recunoşteau eternitatea Romei. Domiţian i-a persecutat mai întâi pe cei ce nu voiau să se închine înaintea zeilor, declarându-i atei. Apoi i-a prigonit pe evrei şi pe creştini, fiindcă nu l-au venerat pe el ca Dumnezeu.
Împărații Imperiului Roman au început să-și aroge titluri și prerogative divine. Mulţi împărați erau numiţi Soter, „Mântuitor”, titlu care I se poate acorda doar lui Isus Hristos. Dar numele cel mai comun pe care îl purtau aceștia era Dominus, în limba latină, şi Kyrios, în limba greacă, titlu care Îi era atribuit atât lui Dumnezeu, cât şi lui Isus Hristos. Cezarii se mai numeau Augustus, în limba latină, şi Sebastos în limba greacă, titlu care înseamnă „cei ce pretind să fie veneraţi”. Toate aceste titluri (Dumnezeu, Mântuitor şi Domn) pe care le-au adoptat împărații romani sunt o blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos. Creștinii adevărați nu puteau să îi venereze pe cezari și nici nu se închinau în fața statuilor acestora. Din acest motiv, Domițian i-a considerat neloiali și i-a scos în afara legii. Din acel moment, pe creștini îi aștepta o persecuție crudă. Împotriva lor se ridicase imperiul care stăpânea o mare parte din lumea de atunci. În acest context scrie apostolul Ioan cartea Apocalipsa.
Persecuţii împotriva creștinilor au avut loc chiar şi în timpul împăraților Traian (98-117), Marc Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211) sau Maximin Tracul (235-238). Mai mulți creştini au fost ucişi şi torturaţi în diferite moduri. Cu toate acestea, în timpul acestor cezari persecuţiile au fost sporadice și ocazionale, fără să existe o politică de stat îndreptată împotriva noii credinţe. Uneori, guvernatorii sau oficialii cu funcții mai mici inițiau astfel de persecuții în diferite părți ale imperiului. Însă împărații romani nu au dus o politică de eradicare a creștinilor din imperiu, deși nici nu au încercat să împiedice abuzurile și tortura la care erau supuși unii creștini.
Împăraţii romani Decius (249-251), Valerian (253-260) și Diocleţian (284-305) au dus o politică de stat bine organizată împotriva creștinismului. Decius a obţinut tronul după ce l-a învins pe adversarul său, Filip Arabul. Acesta din urmă a fost creştin, iar ura lui Decius față de creștini a fost alimentată și de acest fapt. În anul 249, Decius a dat un edict prin care interzicea religia creştină. Toţi creştinii erau obligaţi să renunţe la credinţa lor în mod public. Totodată, averile lor erau confiscate. A urmat o perioadă de prigoană cruntă, când mii de creştini au fost ucişi în mai multe provincii ale imperiului.
Cezarul Valerian a pornit o persecuție cruntă împotriva creștinilor. Liderii creștini trebuiau uciși, iar senatorii creștini trebuiau să renunțe la religia lor și să aducă jertfe zeilor romani, dacă doreau să mai rămână în viață și să-și păstreze titlurile și averile. Însă împăratul Valerian a fost nevoit să plece la război împotriva perșilor (imperiul parților), care au atacat partea de nord a Imperiului Roman. În această bătălie, cezarul Valerian a fost luat prizonier. Împăratul perșilor îl folosea pe Valerian pe post de scaun, pentru a se urca pe cal. Istoricul Lactanțiu ne spune că împăratul Valerian a murit în chinuri groaznice. Acesta a fost jupuit de viu, corpul său fiind presărat cu piper și sare. Iar pielea lui a fost expusă în unul din marile temple ale perșilor.
Pe vremea împăratului Dioclețian a avut loc cea mai răspândită, organizată și sălbatică persecuție împotriva creștinilor. Cele patru decrete date împotriva creștinilor prevedeau: arderea bisericilor din imperiu, arderea Bibliilor și altor cărți creștine, anularea drepturilor civile pentru creștini și condamnarea la moarte a tuturor creștinilor care refuzau să aducă jertfe idolilor măcar o dată pe an. După abdicarea lui Dioclețian, persecuțiile și maltratarea creștinilor au continuat, până în jurul anului 313, când Licinius și Constantin cel Mare au pus capăt suferinței creștinilor. Ulterior, creștinismul a fost recunoscut ca religie oficială a Imperiului Roman.