Am fost cândva un suflet rătăcit,
Cu pași nesiguri, cu dorințe și cu teamă,
Credeam că tot ce am de trăit
Se scrie printre oameni și se cheamă „viață”.

Am cunoscut iubirea și durerea,
Am plâns în taină, fără să mă vadă nimeni,
Am strâns în suflet răni și vinovăția,
Și-am mers înainte, deși nu mai știam unde.

Au fost și nopți în care, printre lacrimi,
Credeam că dimineața nu va mai veni,
Dar Dumnezeu, în tăcerea dintre patimi,
Veghea asupra mea și mă învăța să sper din nou.

Când eu credeam că totul s-a sfârșit,
El pregătea un drum pe care nu-l vedeam,
Când sufletul meu era aproape zdrobit,
El mă ridica, deși eu nu știam.

Am învățat să iert și să mă iert,
Să las trecutul jos, la poarta vieții,
Să nu mai caut omul care să-mi dea
Iubirea pe care Dumnezeu mi-o dădea.

Apoi, în liniștea celor doi ani,
Când am rămas doar eu și Dumnezeu,
Am înțeles că uneori prin ani
Se pregătește cel mai frumos „mereu”.

Și visul care părea doar o chemare
A prins contur în ziua potrivită,
Un om cu Biblia în mâini, în depărtare,
A devenit iubirea mea zidită.

Astăzi privesc spre casa mea și zâmbesc,
Spre soțul meu, spre cei doi copii,
Și pentru toate câte le primesc
Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi.

Iar dacă viața mea va fi o mărturie,
Să spună tuturor celor fără speranță:
Din cea mai grea și neagră pustie
Dumnezeu poate naște lumină și viață.

Și dacă mă întrebi ce am învățat
Din tot ce-am fost și tot ce am trăit,
Voi spune simplu, cu sufletul plecat:
Când eu nu mai vedeam drumul, Dumnezeu l-a văzut.