Pilda copilului și chipul mânios

 Era odată un copil care, atunci când făcea o greșeală, nu se temea doar de greșeala lui, ci și de ceea ce putea urma. Uneori, peste el veneau cuvinte grele și mânie. Alteori, pedeapsa era mai dură decât putea sufletul lui să înțeleagă. Copilul plângea și se întreba de ce o greșeală trebuia să aducă atât de multă durere. Au trecut anii, dar unele amintiri nu au plecat odată cu copilăria. Când cineva ridica glasul sau îl privea cu mânie, în mintea lui apărea din nou același chip de demult. Pentru ceilalți era doar o privire. Pentru el, era ca o ușă deschisă spre o durere veche. Și copilul, deși crescuse, simțea uneori că încă stă în colțul acela, cu ochii plini de lacrimi. Într-o zi, a intrat într-o biserică și a stat înaintea unei icoane. Nu a spus multe. Doar: — Doamne, de ce încă mă doare ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă? În liniște, a înțeles: „Pentru că rana trupului poate să se închidă, dar rana inimii are nevoie de timp. Nu ești vinovat pentru că îți amintești. Și nu ești slab pentru că ai plâns. Eu am văzut fiecare lacrimă pe care oamenii n-au văzut-o.” Atunci omul a început să învețe un lucru nou: chipul mânios din trecut nu trebuia să-i hotărască viitorul. Când frica revenea, își spunea: „Acum sunt aici. Trecutul nu este clipa de acum. Dumnezeu nu mă cheamă să trăiesc veșnic în frica de ieri.” Și, încetul cu încetul, copilul din sufletul lui a început să nu mai plângă singur. Morala: Unele răni nu se văd, dar Dumnezeu le vede. Ceea ce ți s-a făcut în trecut nu devine drept doar pentru că a trecut timpul. Iar un suflet rănit nu trebuie condamnat pentru că încă își amintește. Cu răbdare, adevăr, oameni de încredere și credință, frica poate face loc păcii.