Pilda glasului care aștepta

 Era odată un copil care avea multe lucruri în inimă. Nu voia averi și nici lucruri mari. Voia doar să fie auzit de mama lui. De multe ori, se apropia și spunea: — Mamă, pot să-ți spun ceva? Dar mama era ocupată. Alteori, copilul aștepta un moment liniștit, însă mama era prinsă cu alte lucruri și nu avea răbdare să-l asculte. Copilul nu voia să o judece. Știa că și mama are oboselile și grijile ei. Dar, cu fiecare cuvânt rămas nerostit, inima lui devenea puțin mai tăcută. Într-o zi, a mers într-un loc liniștit și s-a rugat: — Doamne, dacă glasul meu nu ajunge la urechile oamenilor, fă să ajungă la Tine. Și în inima lui a venit un gând: „Uneori, oamenii pe care îi iubim nu ne aud nu pentru că nu valorăm, ci pentru că inimile lor sunt pline de alte griji. Nu lăsa tăcerea lor să te facă să crezi că glasul tău nu contează.” Copilul s-a întors acasă și, când a găsit un moment potrivit, nu a strigat și nu s-a certat. A spus doar: — Mamă, când nu ai timp să mă asculți, spune-mi. Eu pot să aștept. Dar, te rog, să nu uiți că uneori am nevoie doar să mă auzi. Mama a rămas pentru o clipă în tăcere. Și atunci a înțeles că unele cuvinte nu cer o soluție, ci doar o inimă care să le primească. Morala: Nu orice om care nu te ascultă este un om care nu te iubește. Uneori, omul este prea prins de propriile griji ca să audă durerea altuia. Dar cel care are un suflet bun nu încetează să spună adevărul cu blândețe și să păstreze nădejdea că, într-o zi, glasul lui va fi auzit.