Dacă, trecând din viață, aș fi ajuns în iad,
Departe de cunună și de-al cerului vad,
Ați fi avut motive să plângeți după mine,
Omul căzut de-a pururi în veșnice ruine...

Dar, stând chiar la hotare, între moarte și viață,
Eu nu văd iad sau beznă ci văd o dimineață
prin sferele înalte ce nu cunosc sfârșit
și-o poartă sus, în ceruri, unde voi fi primit!

Din rai, îngeri coboară în zbor lin înspre mine,
Aud cerești acorduri de pe plaiuri divine!
Și simt o pace sfântă ce sufletu-mi inundă,
Zăresc o masă-ntinsă, sunt invitat la nuntă!

Acum văd cum coboară un alb și lung veșmânt,
Așteaptă doar semnalul, să plec de pe Pământ!
Deasupra lui apare cununa mea sclipind,
Atât de clar văd totul, cu ochi ce nu mă mint!

Îmi pare că viața reală e în cer
Iar viața-mi pământească mi-a fost vis efemer!
De-aceea nu mă plângeți, ci mă sărbătoriți
Căci voi ajunge-acasă, o, frații mei iubiți!

Eu plec în cer, la Domnul, eu merg la bucurie,
Voi fi a Sa Mireasă, acasă-n veșnicie!
Se-apropie momentul, vă spun "la revedere",
Sfințiți-vă viața, rămâneți în veghere!

Ca-n ceasul cel din urmă să fiți chemați acasă,
să ne vedem pe nouri, toți sfinții-ntr-o Mireasă!
Și-apoi, mână în mână cu Mirele iubit,
S-ajungem, sus, la nuntă, la locul pregătit!