Amvonul
Diana G. U.

​Se urcă treptele spre slavă,
Cu pas ușor și haină nouă,
Dar sub fărâma de beteală,
E doar o mască ce se-ndoaie.

Astăzi lucrarea-i o rutină,
Un meșteșug de suprafață,
Se-mpart cuvinte de lumină
Cu o nepăsătoare față.

​E-atât de simplu să fii mare
Când mii de ochi te vor model,
Să vinzi iluzii de iertare
Și să vorbești în loc de El.

Tehnologia ține locul
Trăirii sfinte de demult,
S-a stins din inimi de tot focul,
Rămâne doar un teatru mut.

​Dar dincolo de reflectoare,
Sub masca plină ce-i de fard,
În viața ascunsă, vrăjitoare,
Murdare patimi încă ard.

Acolo-n umbră, unde ochiul
Mulțimii oarbe nu pătrunde,
Se leapădă cu tot credința,
Un negrul suflet se ascunde.

​O, voi, ce-ați transformat amvonul
În scenă ieftină de circ,
Ce ați vândut pe bani și tronul,
Și-al Duhului Sfânt sacru mir.

Sunteți morminte văruite,
Cu dinți de lup sub blăni de oaie,
Cu minți de pofte rătăcite,
Sunteți ca râmele-n noroaie.

​Cum îndrăzniți să strigați „Sfinte!”,
Cu gura plină de venin? ,
Să recitați din cărți cuvinte,
Când viața vă e un declin?

Amvonul nu-i o treaptă-n fală,
Ci e un loc de jertfă sfânt,
Iar masca voastră triumfală,
Va va cădea jos la pămănt.

Demult urcau sfinții cu teamă,
Și cu genunchii tremurând,
Simțeau a Cerului chemare,
Se curățeau cu plâns în gând.

Să pui picior pe-altar de jertfă
Era un tremur sfânt, un foc,
Iar astăzi... este-o meserie,
Un simplu merit sau un joc.

​Astăzi se urcă cine poate,
Oricine are glas sau bani,
Oricine știe-o poezie,
Și strânge gloate de fani.

Acum e plin de lupi la-mvoane,
De oameni mândri, fără frâu,
Călcând Cuvântul în picioare,
Și neghina o văd drept grâu.

Dar harul încă mai așteaptă,
Mai este timp de revărsat,
Să coborâți treapta nedreaptă,
Voi, ce amvonul ați pătat.

Nu mai sfidați privirea Sfântă,
Nu vă ascundeți în decor,
Căci Dumnezeu nu se-mprumută,
La piese mândre de actor.

​Zdrobiți-vă-n ascuns mândria,
Acolo unde-ați rătăcit,
Schimbați azi falsa pocăință,
În plânsul celui umilit.

Spălați-vă în sânge haina,
Și ardeți astăzi lăcomia, ,
Să nu vă prindă-n noapte taina,
Căci nu ve-ți ști ce-i veșnicia.

​Lăsați mândria de pe scenă,
Plecați-vă până la praf,
Să nu mai fiți doar o emblemă,
Un gol și mândru-autograf.

Mai bine-n sac și în cenușă,
Plângând pe pragul casei Sale,
Decât o stea ce e condusă,
Spre veșnica și cruda vale.

​Întoarceți-vă la fiorul,
Și la temutul „Sfânt, Sfânt, Sfânt”,
Căci vine-ndat Judecătorul
Să vă doboare la pământ.

Mai este timp de curățire,
Mai este timp de plâns curat,
Să piară falsa strălucire,
Și fiți ca omul transformat.
Amin