Când sufletul se pleacă-n jos,
Sub greul vechilor păcate,
Privesc spre lemnul lui Hristos,
Și caut mila Ta, Ceresc Părinte.

Nu vin cu fapte înainte,
Nici cu vreo vrednicie-a mea,
Ci vin cu inima zdrobită,
Și cu nădejdea-n mila Ta.

Căci Legea-mi spune fără teamă,
Cât de adânc m-am rătăcit,
Iar glasul ei mă cheamă iară,
Să plâng păcatul săvârșit.

Dar unde-i rana, Tu pui leacul,
Și unde-i vina, harul sfânt,
Că Fiul Tău poartă păcatul,
Și moartea mea pe-acel mormânt.

Pe cruce, Domnul S-a dat pe Sine,
Ca să ridice al meu blestem pământesc,
A fost străpuns pe cruce pentru mine,
Ca eu iertarea Sa s-o primesc.

Cred, Doamne, dar credința-mi slabă,
Se clatină, se cutremură adeseori,
Doamne, fii lumina mea degrabă,
Când vin asupra mea o mulțime de nori.

Când glasul fricii mă întreabă:
„Cum vei putea fi mântuit?”
Eu mă întorc la Sfânta-Ți slovă:
„Hristos pentru păcat a murit.”

În Cuvântul Tău stau cu pace,
Căci făgăduința Ta-i temei,
Ce omul niciodată n-ar face,
Tu ai lucrat prin Fiul Tău.

Și apa care mă-nsoțește,
Îmi spune iar ce-ai făgăduit:
Că harul Tău mă curățește,
Și mă ridică când am păcătuit.

Iar pâinea și potirul spun,
Ce dragoste ne-ai arătat:
Hristos Se dăruiește acum,
Pentru sufletul meu întinat.

De-aceea, Doamne, pentru că m-ai iubit,
Vreau să fiu smerit, milos și răbdător,
Prin dragoste să aduc rodul dorit,
Și să-Ți slujesc ca un umil slujitor.

Căci fapta bună nu mă-ndreaptă,
Ci este rodul ce-l aduci,
Din rădăcina Ta cea dreaptă,
Se nasc în mine roade dulci.

Când iarăși cad, nu mă ascund,
Ci vin la Tine pocăit,
Căci harul Tău este mai profund,
Decât păcatul meu cumplit.

Și dacă lumea mă osândește,
Iar conștiința-mi este grea,
Eu știu că Domnul mă primește,
Când mă întorc la crucea Sa.

Acolo nu mai sunt osândă,
Nici frică, nici blestem de dus,
Căci peste mine stă pecetea,
Iertării câștigate-n Hristos Isus.

O, Doamne, ține-mă aproape,
De Cuvântul Tău cel sfânt,
Când toate celelalte crapă,
Tu fii al meu singur Cuvânt.

Și când va fi să-mi plec privirea,
Și trupul meu se va sfârși,
În Tine-mi pun toată nădejdea:
Hristos mă va învia într-o zi.

Atunci voi ști, fără de teamă,
Că harul Tău m-a însoțit,
Nu pentru vrednicia mea,
Ci pentru Fiul Tău iubit.

Slăvit să fii în veci, Părinte,
Prin Fiul Tău, Mântuitor,
Că m-ai chemat din întuneric,
La harul Tău nemuritor.

Iar Duhul Sfânt să-mi țină calea,
Când sunt slăbit și obosit,
Să-mi pun nădejdea numai-n Tine,
Și-n Domnul meu cel răstignit.