La biserica copiilor 

Într-o zi, unul dintre prezbiterii bisericii m-a sunat să vadă ce fac și cum mai sunt. După un scurt dialog, m-a întrebat:

— Cu ce ești de folos pentru zidirea Trupului Domnului Isus Hristos?

Apoi mi-a sugerat să fac parte din grupul de învățători de la școala duminicală.

Am refuzat, spunându-i că eu am o chemare diferită: aceea de evanghelist. În mintea mea, mă vedeam deja un mare evanghelist.

Cu o altă ocazie, fiind adunați mai mulți frați, ne-am împărtășit unii altora ce foc ne mistuie în interiorul inimii.

Unul dintre frați mi-a spus:

— Tu ai o chemare deosebită.

În inima mea am gândit imediat: „Normal că am. Este una mare și vizibilă. Eu am o chemare de evanghelist.”

Așteptam parcă să-mi confirme ceea ce eu credeam deja despre mine.

Atunci el mi-a spus, zâmbind:

— Chemarea ta este să-i judeci și să-i critici pe toți aceia care predică.

M-a privit lung și a zâmbit.

După un timp, un frate m-a chemat să slujesc în biserica unde Domnul îl așezase pentru o vreme.

Am ajuns la adresa indicată. Biserica era închisă și se apropia ora opt seara. Am așteptat puțin în mașină, apoi am verificat din nou. La intrare m-am întâlnit cu fratele chiar în momentul în care deschidea ușa.

Mi-a spus oarecum stânjenit:

— Ești primul venit. Bine ai venit!

Biserica era frumoasă, luminoasă și aranjată cu bun gust.

După ce m-am așezat, un copil a venit și mi-a șoptit la ureche:

— Suntem doar noi.

A început programul. Fratele dădea îndemnuri la rugăciune, ne rugam, iar fiicele lui mai mari cântau cântări individuale, folosind diferite instrumente. Erau îmbrăcate cuviincios și slujeau cu multă dăruire.

Eu priveam nedumerit.

Mi-a părut rău că venisem. Mi-am spus în gând:

„Copiii ăștia se joacă de-a biserica.”

Aveam două opțiuni: să intru în jocul lor sau să plec.

Atunci Domnul m-a cercetat și mi-a spus în inima mea:

„Vezi? Ei slujesc. Dar tu ce faci?”

Copiii mă priveau din când în când, mai ales cei mai mari. Bănuiesc că se întrebau dacă îmi place ceea ce se întâmplă acolo sau dacă voi mai reveni.

Atunci am decis să rămân cu ei.

Am fost poftit să aduc un scurt îndemn pentru rugăciune. Înainte de îndemn, i-am ridicat pe toți în picioare și m-am rugat pentru biserică.

Printre altele, le-am amintit despre propunerea care îmi fusese făcută pentru școala duminicală.

Am fugit de copii și am dat de alți copii.

Bănuiesc că acesta era locul în care Domnul voia să mă crească.

Dorința mea era să-mi fac o firmă, să am utilaje, să am bani și, mai târziu, să construiesc un locaș de închinare.

Dar Domnul mi-a arătat că El este suveran și că poate să-mi împlinească dorința inimii în felul și la timpul hotărât de El.

Am revenit din nou.

Stăteam în bancă, înainte de începerea programului, când un băiețel care abia umbla a luat niște chei de pe un scaun și mi le-a aruncat la picioare.

Le-am luat, iar fratele responsabil cu biserica mi-a spus:

— Păstrează-le.

De atunci, am început să înțeleg că nu eram acolo doar ca un musafir.

Veniseră mai mulți oameni. Iar imediat după începerea programului, fratele, în plină adunare, a spus:

— De astăzi, el va fi noul administrator al bisericii.

De acum aveam un loc unde să slujesc.

Aveam cheile bisericii.

Într-una dintre seri, în timp ce mă aflam la amvon, Domnul S-a manifestat cu mare putere în mijlocul nostru.

După ce ne-am rugat, un alt frate a fost chemat să aducă un îndemn. S-a apropiat de amvon, dar, înainte să înceapă să vorbească, a început să plângă.

S-a plecat pe genunchi și a început să se roage cu glasul frânt de plâns. Nu a mai putut să aducă îndemnul pe care îl pregătise.

În acele momente am înțeles că Dumnezeu poate lucra într-un mod în care noi nu ne-am fi așteptat. Nu mai era nevoie de un îndemn pregătit. O inimă zdrobită înaintea lui Dumnezeu vorbea prin rugăciune și prin lacrimi.

Am rămas înaintea Domnului și am privit cum El lucra în mijlocul nostru.

Zilele treceau.

Mă pregăteam intens pentru următoarele programe. Pentru fiecare îndemn scurt îmi luam notițe și reverificam totul, ca să fie corect din punct de vedere doctrinar.

Dar aveam mari emoții. Îmi tremurau picioarele și aveam o stare ciudată la stomac.

Ne rugam ca Dumnezeu să aducă mai mulți oameni.

La un moment dat, am numărat șaptesprezece enoriași, pe lângă familia care răspundea de lucrarea de acolo și cei doisprezece copii ai lor, de la cel mai mic, aflat încă în scaunul de mașină, până la sora cea mai mare, care avea șaptesprezece ani.

Pot să spun că acești copii slujeau cu mare înflăcărare și dăruire.

Pe măsură ce începea să se adune mai mult popor, parcă prindeau și mai mult curaj și își luau slujirea tot mai în serios.

Într-o altă ocazie, a fost invitat un frate din România să slujească în biserică. În ziua aceea, spre bucuria noastră, biserica era aproape plină.

S-a făcut și o colectă, iar un băiețel a primit sarcina să meargă printre bănci cu coșul pentru daruri. Era însă mic și, la un moment dat, s-a împiedicat și i-a fost greu să ducă mai departe coșul.

Atunci am luat eu coșul din mâna lui și l-am dus celor care veniseră la adunare.

În timp ce treceam printre bănci, am observat cu bucurie că oamenii dădeau cu inimă largă. Vedeam cum puneau bani în coș, iar printre ei erau și bancnote de douăzeci de lire.

Pentru mine, momentul acela a fost mai mult decât o simplă colectă. Am văzut cum Dumnezeu îi învăța pe oameni să dăruiască și cum acea mică biserică, în care la început eram atât de puțini, începea să prindă viață.

M-am gândit și la acel băiețel. Poate că, pentru unii, era doar un copil care nu reușise să ducă un coș prin biserică. Dar pentru mine devenise încă o dovadă că și cei mici pot avea un loc în lucrarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu așteaptă întotdeauna lucruri mari de la noi. Uneori ne pune în mână un lucru simplu și ne spune: „Slujește-Mă cu ceea ce ai.”

Iar acei copii, pe care la început îi privisem cu ochii unui om care credea că are o chemare mai mare, mă învățau, fără să-și dea seama, ce înseamnă să slujești cu bucurie.

Într-una dintre zile, le-am pus pe surioarele mai mari să se roage individual.

Am fost surprins de cuvintele pe care le rosteau.

Încă de la o vârstă fragedă, unele dintre ele făcuseră legământ cu Domnul în apa botezului, iar mai târziu experimentaseră și botezul cu Duhul Sfânt.

Atunci am înțeles că Dumnezeu poate lucra într-o inimă încă de la o vârstă fragedă.

La sfârșitul programului, copiii cei mai mici veneau, își întindeau mânuțele și îmi dădeau mâna de pace.

Mă întrebau:

— Cum ești?

— Ce ai mâncat astăzi?

M-am simțit iubit și prețuit.

Să vorbești în fața unui auditoriu mare poate părea, uneori, mai ușor. Dar să ai în fața ta niște copii care au și ei frământările lor, care caută răspunsuri și care te privesc cu încredere, cred că este o responsabilitate foarte mare.

Iar părinții lor mă cântăreau cu atenție, pentru că doreau să vadă dacă învățătura pe care o aduceam era după Cuvântul lui Dumnezeu.

După un timp, Dumnezeu mi-a vorbit să mă întorc la biserica de unde plecasem.

Nu mi-a fost ușor să plec.

A fost o experiență frumoasă. A fost un loc în care Dumnezeu m-a modelat mult.

Și, poate cel mai frumos lucru pe care îl aud și astăzi în amintirea acelei perioade este ceea ce copiii îmi spuneau de mai multe ori:

„Este biserica noastră.”

Atunci am înțeles că Dumnezeu mă trimisese acolo nu doar ca să-i învăț eu pe ei, ci și ca El să mă învețe pe mine.

Eu credeam că am nevoie de o platformă mare.

Dumnezeu mi-a dat o bancă plină de copii.

Eu credeam că trebuie să fiu un mare evanghelist.

Dumnezeu m-a învățat mai întâi să slujesc.

Și poate că, înainte să ne încredințeze lucruri mari, Dumnezeu ne așază în locuri mici, unde ne poate cerceta inima.

08.08. 2026 — Londra