Am venit la rugăciunea care M-a chemat să vin,
M-ai rugat să-nlătur norul și ți-am dat un cer senin,
Am turnat în casa voastră din al păcii sfânt potir,
Însă, Mă numești continuu: „Sfântul nostru musafir".

Te-ai purtat ca și atare, M-ai tratat ca un cadou
Și M-ai agățat în cuiul unei rame din tablou,
Ai crezut că Eu sunt numai cruciulița suvenir,
Totuși, într-un fel anume, Mă tratezi ca musafir.

Vrei să vin, dar să plec iute și să plec cu boala ta,
Vrei să stau, cât să-ți astâmperi oarecum religia,
Să te smulg din neputință, să n-ajungi în cimitir,
Nu Mă vrei o viață-ntreagă, ci atât, ca musafir.

Musafirul tău se-așează unde-l pui, unde îi zici,
Nu te ceartă, nu contestă, poți chiar să îl contrazici,
Dacă îl întrebi răspunde, elegant, fără delir,
Dar privind la ceas, să știe, că acolo-i musafir.

Dragul meu, Eu vin când omul Mă invită să rămân,
Dar nu pot rămâne unde mai există alt stăpân!
Eu sunt Eu, eternul Rege, nu un om și nu un zbir,
De Mă vrei, Mă cheamă astăzi, însă nu ca musafir.