Mi-a dat Domnul sănătate,
Dar nu strâng averi deșarte,
Am și o familie mare,
De ce să mă vaiet oare? !

Doar omul lacom din fire,
Nu mai are mulțumire,
Și în somn se tot oftică,
Că el are o casă mică.

Și de are, se zgârcește,
Zice că el tot muncește,
Dar te fură pe la spate,
Zicând: „Toți fac asta, frate!”.

Se plânge că se obosește
Și că pentru bani trăiește,
Numai omul simplu, bun,
Tace și pe-al vieții drum.

El se roagă cu credință,
Face bine-n suferință,
Mulțumit e și când n-are
Casa plină cu mâncare.

Căci de-i ceri, el îți va da
Tot ce are-n traista sa,
Chiar și ultima bucată,
Cu o inimă curată.

Nu așteaptă vreo răsplată,
Nici mândrie n-are-n gând,
Sufletul nu și-l pătează
Cu averi de pe pământ.

Cel zgârcit adună-n pungi,
Dar în ceruri pleacă gol,
Însă omul bun și drept
Are-n suflet un ocol.

De lumină și de pace,
Neclintit de niciun rău,
Mergând singur pe potecă
Sub mână Lui Dumnezeu.