Întunecimea și Sluțirea

Întunecimea și Sluțirea
și-au dat întâlnire odată.

— De unde vii? întrebă Întunecimea.

— Vin din plimbarea mea printre sufletele oamenilor însingurați.
Dar tu?

Sluțirea zâmbi.

— Eu vin de departe,
din adâncul ființei omenești
care s-a despărțit de Cel Viu.

— Atunci vino!
Să ne prindem într-o horă
și să ne învârtim amândouă,
până când soarele va obosi
și se va prăbuși din cer.

Până când oamenii, amețiți de cercul nostru,
își vor da drumul la mâini
și vor rămâne singuri.

Se vor privi fără încetare în oglindă
și nu se vor mai sătura
de propria lor sluțenie.

Nu vor mai înțelege
că singuri nu pot uni ziua cu noaptea,
nici cerul cu pământul,
nici omul cu Dumnezeu.

Vor ajunge asemenea nouă.

Se vor prinde într-o horă nebună,
uitând mila,
uitând iubirea pentru aproapele.

Vor rămâne doar ei
și propria lor reflecție.

— Hai să-i chemăm la horă...

Dar Frumusețea și Lumina Celui Viu
din mormânt s-au ridicat,
catapeteasma lumii au sfâșiat,

iar printre piroane grele,
spini și sudoare,

au legat omul de Om,

peste țărână
Suflare vie au suflat.

Din hora morții
pe om l-au dezlegat.