Când umbra de durere, vă strânge pieptul tare,
Și lacrima fierbinte, va curge cu-ntristare,
S-aveți în sus privirea, spre cerul cel senin,
Acolo nu-i durere, și nici-un strop de chin.

​Se-așterne o tăcere, adâncă și greoaie,
Iar dorul care arde, în suflet, vă îndoaie,
Rămas este un scaun, la masă părăsit,
Și haine ce păstrează, parfumul cel iubit.

​E greu să porți pe umeri, un munte de suspine,
Când vezi că cel drag pleacă, el înapoi nu vine,
Și strigi în noaptea neagră, spre cerul mut și rece,
Sperând că suferința, când strigi... ea poate trece.

​Dar dincolo de plânset, de gheață și de dor,
Există-o promisiune, e dincolo de nor,
Căci sufletul nu moare, ci zboară spre lumină,
Să își găsească pacea, în țara cea divină.

​Să nu pierdeți credința, în ceasul de suspine,
Căci Dumnezeu coboară, și suferința-o ține.
Nădejdea să vă fie, în inimă altar,
Nimic din ce-i iubire, nu s-a pierdut zadar.

​Cel drag plecat devreme, pe calea dintre stele,
Lăsând în urmă dorul, și lacrimile grele,
El n-a pierit în noapte, ci este viu și sfânt,
În locul plin de pace, departe de pământ.

​E doar o despărțire, pe-o scurtă vreme-acum,
Voi pașii obosiți, să nu-i opriți pe drum,
Căci vine marea zi, când voi îl ve-ți vedea,
Și-o veșnicie-ntreagă, El vă va mângâia.

Iar când povara vieții, va apăsa din greu,
Să nu uitați, din ceruri, veghează Dumnezeu,
Iar cei plecați-nainte, nu sunt departe, nu, Ci-așteaptă în lumină, momentul să vii tu.

Acolo nu sunt lacrimi, nici teamă, nici oftat,
Nici nopți de suferință, nici vis întunecat,
Ci cântec și odihnă, și pace negrăită,
În slava pregătită de mâna cea iubită.

Privește către zarea, ce auriu apare,
Să vezi... după durere, răsare sfântul soare,
Iar fiecare clipă, ce astăzi pare grea,
Te duce mai aproape, de-Mpărăția Sa.

Și când se va deschide, a cerului hotar,
Ve-ți fi cu cei aproape, într-un nesfârșitul har,
Nici dorul, despărțirea, nu vor mai exista,
Ci doar iubirea vie, ce nu se va curma.

De-aceea ține strânsă, nădejdea-n piept mereu,
Căci moartea nu-i sfârșitul, e-un pas spre Dumnezeu,
E poarta către viața, ce nu se va sfârși,
Nimic și niciodată, nu vă va despărți.

Ștergeți-vă obrazul, lăsați din piept suspinul,
Priviți cum prin credință, dispare tot veninul,
Căci moartea e o poartă, o trecere în zori,
Iar viața e eternă, acolo sus în nori.

Pășiți deci înainte, cu fruntea către soare,
Păstrând mereu nădejdea, ce nu e muritoare,
Căci Dumnezeu promite, și șterge plânsul greu,
Vă spune, , nu mai plângeți, cu voi sunt Eu mereu."
Amin