CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al XII-lea – Încoronarea Regelui Nicolae I Soarele răsărea peste cetatea Târgu Jiu, iar pentru prima dată după mulți ani orașul era cuprins de speranță. Steagurile Regatului Olteniei de Nord fluturau din nou pe ziduri, iar clopotele bisericilor vesteau o zi pe care oamenii aveau să o țină minte generații întregi. În sala mare a palatului, Vlad era adus înaintea noului conducător. Purta lanțuri grele la mâini și privea în pământ. În jurul lui se aflau generalii, dregătorii, judecătorii și bătrânii regatului. Nicolae stătea în picioare, îmbrăcat într-o mantie albastră, fără coroană. Nu voia să fie încoronat înainte ca judecata să fie încheiată. Judecătorul cel mare deschise pergamentul. — Vlad, ești acuzat că ai uzurpat tronul, ai trădat pe regele Constantin, ai prigonit oameni nevinovați și ai încercat să-l ucizi pe moștenitorul tronului. Ce ai de spus? Vlad ridică încet privirea. — Am dorit puterea. Pentru ea am pierdut totul. Sala rămase în tăcere. Mulți oameni cereau pedeapsa cea mai aspră. Nicolae îi ascultă pe toți fără să-i întrerupă. La sfârșit, se ridică și spuse: — Tatăl meu m-a învățat că dreptatea nu trebuie făcută cu mânie. Astăzi judecăm faptele, nu răzbunarea. Judecătorii s-au retras și, după îndelungi sfătuiri, au pronunțat sentința potrivită legilor regatului. Vlad și principalii conspiratori au fost condamnați pentru trădare. După încheierea judecății, întreaga cetate s-a pregătit pentru încoronare. Bisericile au fost împodobite cu flori, iar în piața cea mare s-au adunat oameni veniți din toate ținuturile Regatului Olteniei de Nord. Nicolae a intrat în catedrala regală purtând sabia tatălui său și Biblia pe care o primise de la mama sa. Înainte de a primi coroana, a îngenuncheat și s-a rugat: — Doamne, dacă voi purta această coroană, ajută-mă să nu uit niciodată că un rege este slujitorul poporului său. Dă-mi înțelepciune, dreptate și milă. După rugăciune, bătrânul mitropolit a ridicat coroana și a așezat-o pe capul lui Nicolae. — Prin harul lui Dumnezeu și potrivit legilor regatului, te încoronăm Rege al Regatului Olteniei de Nord. Clopotele au început să bată. Oamenii au izbucnit în aplauze și strigăte de bucurie. — Trăiască Regele Nicolae! Nicolae s-a ridicat și a privit mulțimea. În ochii lui se citea emoția. Își amintea de ziua în care plecase din cetate ca un copil speriat. Acum se întorcea ca rege. După ceremonie, a mers singur în grădina palatului, acolo unde părinții lui obișnuiau să se plimbe. S-a oprit lângă un stejar bătrân și a șoptit: — Tată... Mamă... am ajuns acasă. Tot ceea ce sunt vi se datorează vouă și lui Dumnezeu. Vântul a mișcat ușor ramurile copacului, iar Nicolae a rămas câteva clipe în tăcere. În zilele următoare, noul rege a început să conducă regatul. A redus birurile grele, a redeschis școlile și atelierele, a reparat cetățile și drumurile și a ajutat familiile rămase fără adăpost în anii de război. Soldații au observat că regele îi vizita des, îi asculta și împărțea cu ei aceeași hrană în timpul campaniilor. Poporul a început să spună: — Nicolae este asemenea tatălui său, dar are și blândețea mamei sale. În fiecare seară, înainte de a se retrage în odăile sale, regele deschidea Biblia și citea câteva pagini. Apoi îngenunchea și se ruga. Pentru el, coroana nu era un semn al puterii, ci al responsabilității. Iar bătrânul cronicar a încheiat capitolul astfel: „În acea zi nu s-a ridicat doar un nou rege, ci a început o nouă epocă pentru Regatul Olteniei de Nord. Poporul privea spre viitor cu speranță, fără să știe că încercările lui Nicolae erau departe de a se fi sfârșit.”