CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al XI-lea – Întoarcerea Moștenitorului În zorii unei dimineți răcoroase de primăvară, o ceață deasă acoperea potecile Munților Parâng. Dincolo de pădurea bătrână, o coloană de ostași înainta în liniște. Caii pășeau încet, iar armurile erau acoperite cu mantii cenușii pentru a nu străluci în lumina dimineții. În fruntea lor mergea Nicolae. Avea șaptesprezece ani, dar chipul său arăta maturitatea unui om care cunoscuse suferința. La șold purta sabia tatălui său, iar la piept avea o cruce de lemn, darul reginei Liliana. În desaga de călătorie păstra Biblia pe care o citise în fiecare zi în anii petrecuți în ascunzătoare. Radu și Vladimir călăreau de o parte și de alta a lui. — Maiestate, până la apus vom ajunge la marginea Târgu Jiului, spuse Radu. Nicolae încuviință. — Nu vom ataca până nu vom încerca să evităm vărsarea de sânge. Dacă cetatea poate fi eliberată fără luptă, aceasta este calea pe care o vom urma. Vladimir zâmbi. — Vorbești întocmai cum ar fi vorbit tatăl tău. După două zile de marș, armata ajunse pe un deal de unde se vedeau zidurile cetății. Nicolae privi în tăcere turnurile palatului în care se născuse. — Acolo am copilărit... șopti el. Ochii i se umplură de lacrimi. Radu îi puse mâna pe umăr. — Astăzi te întorci acasă. În aceeași seară, câțiva locuitori ai orașului au venit în taină în tabăra lui Nicolae. Un bătrân brutar îngenunche și spuse: — Maiestate, poporul nu l-a uitat niciodată pe regele Constantin. Dacă veți intra în cetate, mulți vă vor urma. O femeie adăugă: — Vlad conduce prin frică. Oamenii așteaptă un conducător drept. Nicolae le mulțumi. — Nu vreau să sufere oamenii nevinovați. Faceți tot ce puteți pentru ca familiile să rămână în case când va începe lupta. A doua zi, înainte de răsărit, armata porni spre cetate. La porțile orașului, un căpitan al gărzilor îi recunoscu steagul. Pentru câteva clipe se uită la Nicolae fără să spună nimic. Apoi își scoase coiful și îngenunche. — Bine ați venit acasă, Maiestate. Mulți soldați ai garnizoanei au făcut același lucru. Porțile grele ale Târgu Jiului s-au deschis. Vestea s-a răspândit cu repeziciune. — Prințul Nicolae s-a întors! Oamenii au început să iasă pe străzi. Unii plângeau de bucurie. Alții își făceau semnul crucii. În palatul regal, Vlad află vestea. Lovind masa cu pumnul, strigă: — Luați armele! Nu voi ceda tronul! Cei mai credincioși oameni ai lui au rămas lângă el. Dar mulți au fugit. Alții au trecut de partea lui Nicolae. În curtea palatului a izbucnit lupta. Scuturile se izbeau unele de altele, iar ecoul săbiilor răsuna printre zidurile vechi. Nicolae mergea în fruntea ostașilor săi. Nu striga cuvinte de ură. Spunea doar: — Nu loviți pe cei care se predau! Această poruncă a făcut ca mulți dintre apărătorii lui Vlad să depună armele. Văzând că pierde, Vlad încercă să fugă printr-un tunel secret. Însă Radu și câțiva soldați îl așteptau la ieșire. — S-a sfârșit, Vlad. Trădătorul a fost prins și dus înaintea lui Nicolae. Pentru câteva clipe, cei doi s-au privit în tăcere. Nicolae își amintea că din cauza lui își pierduse părinții și copilăria. Vlad coborî privirea. — Am pierdut. Nicolae răspunse: — Astăzi regatul se întoarce la dreptate. În acea zi, steagul Regatului Olteniei de Nord a fost ridicat din nou deasupra Palatului Regal. Clopotele bisericilor au început să bată. Poporul s-a adunat în piața cetății. Bătrânul cronicar, cu lacrimi în ochi, scrise în cartea cea mare: „După unsprezece ani de întuneric, moștenitorul s-a întors. Cetatea și-a redeschis porțile nu de frica sabiei, ci din speranța că dreptatea poate renaște.”