CRONICILE DIN TÂRGU JIU

 Volumul I – Nașterea unui Rege Capitolul al VI-lea – Bătălia Jiului În zorii unei dimineți reci din anul 1516, ceața acoperea Valea Jiului ca o mantie albă. Râul curgea repede printre stânci, iar pădurile din jur erau cufundate într-o liniște apăsătoare. Armata Regatului Olteniei de Nord înainta în formație. În frunte mergea regele Constantin, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, peste care purta o mantie roșie. În mâna dreaptă ținea sabia, iar în stânga frâiele calului său alb. În spatele lui veneau mii de soldați: cavaleri, arcași, sulițași și oameni obișnuiți care își părăsiseră gospodăriile pentru a-și apăra țara. Generalul Radu se apropie de rege. — Maiestate, cercetașii s-au întors. Armata otomană este la numai câteva ceasuri de mers. Constantin privi spre dealurile din față. — Atunci aici vom lupta. Imediat au început pregătirile. Arcașii au fost așezați pe înălțimi, sulițașii au format un zid de arme, iar cavaleria a rămas în rezervă. Regele a coborât de pe cal și a mers printre soldați. Nu le vorbea ca un stăpân, ci ca un om care împărțea aceeași soartă cu ei. — Astăzi nu luptăm pentru bogății. Luptăm pentru familiile noastre. Pentru copiii care dorm liniștiți acasă. Pentru bisericile în care ne rugăm și pentru libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. Soldații au ridicat săbiile spre cer. — Dumnezeu să ne ajute! Câteva clipe mai târziu, din ceață au început să apară steagurile armatei otomane. Sunetul tobelor și al trâmbițelor umplea valea. Pământul se cutremura sub pașii miilor de soldați. Generalul Vladimir a șoptit: — Sunt foarte mulți... Constantin și-a făcut semnul crucii. — Numărul nu hotărăște întotdeauna biruința. Curajul și disciplina pot schimba soarta unei lupte. Când cele două armate s-au apropiat, liniștea a fost sfâșiată de primul semnal de atac. Arcașii regatului au ridicat arcurile. — Trageți! Cerul s-a întunecat pentru o clipă sub ploaia de săgeți. Lupta a început. Sulițele s-au izbit de scuturi, săbiile au scânteiat în lumina dimineții, iar caii alergau printre rândurile ostașilor. Regele Constantin lupta în prima linie. Oriunde apărea, soldații își recăpătau curajul. — Înainte! Nu cedați! striga el. Ore întregi cele două armate s-au înfruntat. Când una dintre aripi era aproape încercuită, Constantin a condus personal cavaleria într-un contraatac. Lovitura a fost atât de puternică încât armata otomană s-a retras câteva sute de pași. Generalul Radu a strigat: — Maiestate! Au început să se retragă! Constantin ridică sabia. — Nu-i urmăriți fără rânduială! Păstrați formațiile! Disciplina armatei a făcut ca victoria să nu se transforme într-o capcană. Spre apusul soarelui, armata otomană s-a retras din Valea Jiului. Valea era acoperită de fum, iar zgomotul luptei fusese înlocuit de glasurile celor care îi căutau pe răniți. Regele a coborât de pe cal și a mers printre soldați. Nu s-a bucurat de biruință înainte de a-i vedea pe cei răniți îngrijiți. A îngenuncheat lângă un tânăr ostaș și i-a spus: — Ai luptat cu vitejie. Regatul nu va uita sacrificiul tău. În acea seară, în tabără nu au fost cântece de victorie. Au fost rugăciuni. Preoții au mulțumit lui Dumnezeu pentru cei care supraviețuiseră și s-au rugat pentru cei căzuți în luptă. Constantin stătea singur lângă foc, privind flăcările. Generalul Vladimir s-a apropiat. — Maiestate, am învins. Regele a răspuns încet: — Da... dar simt că aceasta nu este ultima încercare. În același timp, departe de ochii armatei, Vlad și câțiva conspiratori vorbeau în șoaptă. — A scăpat și de această dată, spuse unul dintre ei. Vlad își strânse pumnii. — Atunci îl vom lovi acolo unde se simte cel mai sigur. — În palat? — Nu... în propriul lui cort. Niciun soldat credincios regelui nu auzi acele cuvinte. Dar în acea noapte, în întunericul taberei, soarta regelui Constantin fusese deja hotărâtă de trădători. Bătrânul cronicar avea să scrie mai târziu: „Regele a biruit pe câmpul de luptă. Însă uneori cel care scapă de sabia vrăjmașului cade prin mâna celui pe care l-a numit prieten.”